1
ATELIER 1
Drept penal – partea generală
1. Infracţiunea (art. 15-52 C. pen.)
2. Pedepsele (art. 53-106 C.pen.)
3. Răspunderea penală a persoanei juridice (art. 135-151 C. pen.)
– PARTEA I –
INFRACŢIUNEA
Capitolul 1
TEORIA GENERALĂ A INFRACŢIUNII
A. Scopul şi obiectivele
Teoria generală a infracţiunii reprezintă „nucleul tare” al dreptului penal, implicând un set de noţiuni şi
cunoştinţe esenţiale pentru parcurgerea logică şi aprofundată a materiei. După parcurgerea acestui capitol,
studentul ar trebui să fie familiar cu noţiunea de faptă prevăzută de legea penală şi de infracţiune, precum şi cu
distincţiile dintre acestea. De asemenea, vor fi prezentate trăsăturile generale ale infracţiunii, precum şi
elementele infracţiunii. În final, ultima parte va fi dedicată analizei cauzelor care înlătură una sau alta dintre
trăsăturile infracţiunii şi, astfel, chiar existenţa infracţiunii.
B. Scurtă recapitulare a unor concepte prezentate anterior
Pentru parcurgerea acestui modul este necesară reluarea unor concepte din primele module. Doar din
perspectiva importanţei principiului minimei intervenţii se observă necesitatea intervenţiei dreptului penal doar în
cazul acelor conduite care presupun un grad de pericol social deosebit, acesta fiind şi motivul pentru care au fost
incriminate drept infracţiuni. Noţiunile tehnice utilizate în caracterizarea infracţiunii, de exemplu, elementele ei, vor
fi mai uşor înţelese dacă studentul, în prealabil, reia unele elemente parcurse în anul precedent în cadrul
disciplinei Teoria generală a dreptului – obiect, subiect, conduită, etc.
C. Schema logică a modulului
Nr.
crt. Secţiune Conţinut esenţial
1. Trăsăturile generale ale
infracţiunii
Prevederea faptei în legea penală – tipicitate. Săvârşirea faptei cu
vinovăţie. Caracterul ilicit al faptei. Imputabilitatea.
2. Clasificarea infracţiunilor Tipuri de clasificări. Importanţa practică.
3. Elementele prevederii în Obiect, subiect, latură obiectivă.
2
legea penală
4. Vinovăţia Intenţie. Culpă. Praeterintenţie. Elemente secundare din structura laturii
subiective.
5. Caracterul ilicit. Cauzele
justificative
Legitima apărare. Starea de necesitate. Exercitarea unui drept sau
îndeplinirea unei obligaţii. Consimţământul victimei.
6. Imputabilitatea. Cauzele
de neimputabilitate
Constrângerea fizică şi morală. Exces neimputabil. Minoritatea.
Iresponsabilitatea. Intoxicaţia. Eroarea. Cazul fortuit.
D. Conţinutul informaţional detaliat
Secţiunea I: CONSIDERAŢII GENERALE
§ 1. Trăsăturile generale ale infracţiunii
Potrivit art. 15 alin. (1), infracţiunea a fost definită ca fiind fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu
vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. Pornind de la definiţia legală, doctrina noastră
apreciază că infracţiunea se caracterizează prin următoarele trăsături fundamentale: prevederea în legea penală
(tipicitatea), vinovăţia, caracterul ilicit şi imputabil.
1.1. Fapta să fie prevăzută de legea penală (tipicitatea)
Prevederea faptei de către legea penală este prima condiţie de existenţă a oricărei infracţiuni. Ea decurge
din principiul legalităţii incriminării, astfel că, în absenţa acestei condiţii, fapta nu poate constitui infracţiune.
Trebuie subliniat, însă, că noţiunile de infracţiune şi respectiv faptă prevăzută de legea penală nu sunt sinonime.
Dacă orice infracţiune trebuie să fie o faptă prevăzută de legea penală, nu orice faptă prevăzută de legea penală
constituie infracţiune. Pentru aceasta, fapta prevăzută de legea penală trebuie să răspundă şi celorlalte condiţii:
respectiv de a fi comisă cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a comis-o.
1.2. Fapta să fie comisă cu vinovăţie (vinovăţia)
Vinovăţia ca trăsătură generală are în vedere elementul subiectiv din conţinutul incriminării. În acest
context trebuie, într-adevăr, să avem în vedere nu doar forma de vinovăţie cu care subiectul activ acţionează
(intenţie, culpă, intenţie depăşită), aşa cum ar putea sugera art. 16 C.pen., ci şi alte elemente de factură subiectivă
care se pot regăsi în conţinutul infracţiunii (mobil sau scop special).
1.3. Fapta să fie nejustificată (antijuridicitatea)
Nu orice faptă tipică – deşi ea corespunde în mod necesar modelului abstract prevăzut de norma de
incriminare – reprezintă prin ea însăşi o infracţiune. Spre exemplu, orice ucidere intenţionată a unei persoane
corespunde modelului prevăzut de art. 188 C.pen., care incriminează omorul. Cu toate acestea, pentru a fi în
prezenţa unei infracţiuni de omor, trebuie ca fapta respectivă să nu fi fost permisă de lege. Într-adevăr, legea
penală nu poate sancţiona o faptă pe care o altă normă juridică – penală sau extrapenală – o autorizează. De
aceea, uciderea unei persoane în legitimă apărare, deşi satisface cerinţele impuse de modelul-tip din norma de
incriminare, nu va fi sancţionată întrucât este autorizată de prevederile art. 19 C.pen.
Aşa fiind, pentru ca o faptă tipică să constituie infracţiune, trebuie în plus constatat că ea contravine ordinii
juridice, cu alte cuvinte că prezintă caracter ilicit, fiind nejustificată. Aceasta este antijuridicitatea faptei, ca
trăsătură generală a infracţiunii, ce nu se identifică cu tipicitatea. Deşi tipicitatea faptei poate constitui un indiciu cu
privire la antijuridicitate, aceasta din urmă trebuie constatată separat.
1.4. Imputabilitatea
Conform noii concepţii asupra teoriei infracţiuni propuse de legiuitor, elementele subiective din structura
infracţiunii (vinovăţia din art. 15 C. pen.) nu se suprapun şi nu au nimic în comun cu imputabilitatea. Astfel,
3
imputabilitatea – ca trăsătură esenţială a infracţiunii – este nu dolul (intenţia, culpa, praeterintenţia) în raport de
producerea unui anumit rezultat prevăzut de legea penală, ci reprezintă reprobabilitatea conduitei agentului.
Cu alte cuvinte, imputabilitatea este văzută ca un reproş adus agentului, datorită faptului că a acţionat
contrar perceptelor ordinii juridice.
§ 2. Clasificarea infracţiunilor
2.1. Infracţiuni politice şi infracţiuni de drept comun
Cunoscută în numeroase sisteme de drept, clasificarea infracţiunilor în infracţiuni politice şi infracţiuni de
drept comun nu este lipsită de consecinţe practice.
Legiuitorul nostru nu prevede o reglementare distinctă pentru infracţiunea politică, care apare menţionată
doar în cuprinsul Legii nr. 302/2004, aşa cum am văzut analizând aplicarea în spaţiu a legii penale. Problema
definirii infracţiunii politice nu este, însă, nici specifică dreptului nostru penal şi nici nu a cunoscut o soluţie unitară
în dreptul penal contemporan. În condiţiile în care legislaţiile nu consacră de regulă o definiţie, în doctrină au fost
elaborate mai multe criterii pentru calificarea unei infracţiuni ca fiind politică.
a) criteriul obiectiv
Potrivit acestui criteriu, vor fi considerate ca politice acele infracţiuni care au fost create de legiuitor pentru
a proteja drepturile politice ale cetăţenilor sau existenţa, organizarea şi funcţionarea statului. Constituie, astfel,
infracţiuni politice infracţiunile electorale, infracţiunile îndreptate împotriva siguranţei statului etc.
b) criteriul subiectiv
Potrivit acestui criteriu, ceea ce califică infracţiunea ca fiind politică este mobilul sau scopul de natură
politică urmărit de făptuitor. Astfel, orice infracţiune de drept comun poate deveni infracţiune politică, în măsura în
care ea a fost determinată de un scop politic.
c) criteriul mixt
Acest criteriu rezultă din combinarea celorlalte două, astfel că o infracţiune va fi considerată ca fiind
politică în situaţia în care a fost îndreptată împotriva unui obiect de natură politică, dar şi atunci când a fost
inspirată de un mobil sau un scop de natură politică.
Considerăm că, în absenţa oricărei reglementări de principiu a infracţiunii politice în Codul nostru penal,
este recomandabil ca instanţele chemate să decidă asupra caracterului politic al unei infracţiuni să recurgă la
criteriul mixt.
2.2. Infracţiuni cu conţinut unic, cu conţinut alternativ şi cu conţinuturi alternative
În funcţie de modul în care norma de incriminare determină sfera elementelor constitutive ale unei
infracţiuni, putem distinge trei categorii de incriminări:
a) Infracţiunile cu conţinut unic sunt acele infracţiuni ale căror elemente constitutive nu se pot înfăţişa, potrivit
textului incriminator, decât sub o anumită formă, unică, exclusivă, nesusceptibilă de mai multe modalităţi. Spre
exemplu, bigamia se comite prin încheierea unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită, omorul se comite
prin uciderea unei persoane etc.
b) Infracţiunile cu conţinut alternativ sunt acele infracţiuni pentru care legea prevede variante alternative ale
principalelor elemente constitutive, variante echivalente sub aspectul semnificaţiei lor penale. Spre exemplu,
potrivit art. 297 C.pen., infracţiunea de abuz în serviciu se poate comite prin neîndeplinirea unui act sau
îndeplinirea lui în mod defectuos, cauzând o pagubă unei persoane.
4
c) Infracţiunile cu conţinuturi alternative sunt acele infracţiuni în cazul cărora legiuitorul regrupează sub aceeaşi
denumire două sau mai multe infracţiuni de sine stătătoare. Aşa se întâmplă în cazul infracţiunii de nerespectare a
hotărârilor judecătoreşti prevăzută de art. 287 C.pen., unde legiuitorul reglementează în realitate mai multe
infracţiuni distincte – împotrivirea la executare, prin opunerea de rezistenţă faţă de organul de executare; refuzul
organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care este obligat să îndeplinească
un anumit act; refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de către persoanele
care au această obligaţie conform legii; neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea în
muncă a unui salariat; neexecutarea hotărârii judecătoreşti privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data
cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată; nerespectarea hotărârilor judecătoreşti
privind stabilirea, plata, actualizarea şi recalcularea pensiilor; respectiv, împiedicarea unei persoane de a folosi, în
tot sau în parte, un imobil deţinut în baza unei hotărâri judecătoreşti, de către cel căruia îi este opozabilă
hotărârea.
Importanţa delimitării infracţiunilor cu conţinut alternativ faţă de cele cu conţinuturi alternative rezidă în
efectele diferite ce apar în cazul realizării mai multora din variantele alternative de comitere. În cazul infracţiunilor
cu conţinut alternativ, diferitele modalităţi prevăzute de norma de incriminare sunt echivalente din punctul de
vedere al semnificaţiei penale, astfel că realizarea mai multora dintre ele nu afectează unitatea infracţiunii. Spre
exemplu, în cazul incriminării din art. 297 C. pen., dacă persoanei i se produce o pagubă atât prin neîndeplinirea
unui act de către un funcţionar public, cât şi prin îndeplinirea lui cu întârziere şi în mod defectuos, vom fi în
prezenţa unei singure infracţiuni de abuz în serviciu. Tot astfel, în cazul infracţiunii de violare de domiciliu (art. 224
C.pen.), dacă inculpatul a pătruns într-o locuinţă fără drept, iar apoi a refuzat să o părăsească la cererea
proprietarului, va exista o singură infracţiune de violare de domiciliu.
Situaţia este diferită în cazul infracţiunilor cu conţinuturi alternative. În acest caz, dacă se realizează mai
multe dintre aceste conţinuturi, vom avea mai multe infracţiuni. Spre exemplu, dacă o persoană se împotriveşte la
executare, prin opunerea de rezistenţă faţă de organul de executare şi nu pune în executare o hotărâre
judecătorească privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de executare adresate angajatorului
de către partea interesată, vom fi în prezenţa unui concurs de infracţiuni.
Secţiunea a II-a : INFRACŢIUNEA – FAPTĂ PREVĂZUTĂ DE LEGEA PENALĂ (FAPTĂ TIPICĂ)
Tipicitatea se analizează în dreptul comparat prin prisma următoarelor elemente: subiectul, obiectul, latura
obiectivă şi latura subiectivă.
În condiţiile în care legiuitorul nostru a ales să reglementeze distinct latura subiectivă sub denumirea de
vinovăţie, ridicând-o la rangul de trăsătură fundamentală a infracţiunii, iar nu doar element component al tipicităţii,
vom respecta voinţa sa, tratând vinovăţia în secţiunea următoare.
Exemplu: incriminarea omorului presupune o serie de condiţii pe care trebuie să le îndeplinească orice
faptă concretă pentru a fi calificată ca atare. Acestea sunt: să existe o acţiune de ucidere care determină moartea
(element obiectiv), să fie comisă intenţionat (element subiectiv), să fie exercitată asupra unei persoane în viaţă
(obiect şi subiect pasiv), să fie comisă de o persoană fizică (subiect activ). Indiferent care dintre condiţiile
menţionate nu este satisfăcută de o faptă concretă, aceasta din urmă nu se va mai încadra în „tiparul” prevăzut de
norma de incriminare, cu alte cuvinte nu va fi tipică.
§ 1. Obiectul infracţiunii
În literatura de specialitate se face distincţia între obiectul juridic şi obiectul material al infracţiunii. În cele
ce urmează vom trata şi noi succesiv cele două categorii.
5
1.1. Obiectul juridic al infracţiunii
Prin obiect juridic al infracţiunii vom înţelege valoarea socială protejată de norma juridică penală şi căreia i
se aduce atingere prin comiterea infracţiunii. Astfel, valoarea socială ocrotită ocupă un rol central în construcţia de
către legiuitor a incriminării-tip din norma penală şi, prin urmare, în cadrul teoriei infracţiunii.
În ce priveşte importanţa obiectului juridic al infracţiunii, aceasta a fost relevată din mai multe puncte de
vedere. Astfel, în literatura de specialitate se apreciază că obiectul infracţiunii îndeplineşte mai multe funcţii:
a) constituie fundamentul construcţiei legale a infracţiunii. Aşa cum am arătat deja, orice normă de
incriminare se edifică în jurul unei valori sociale căreia legiuitorul înţelege să îi asocieze o protecţie penală;
b) constituie un criteriu în stabilirea limitelor legale de pedeapsă. Trebuie, însă, precizat că importanţa
valorii sociale lezate este doar unul dintre elementele care sunt avute în vedere cu ocazia individualizării
legale. Spre exemplu, toate faptele ce presupun uciderea unei persoane au acelaşi obiect juridic, dar limitele
legale ale pedepsei sunt diferenţiate în funcţie de alte criterii (elementul subiectiv, împrejurările în care s-a
comis fapta etc.);
c) reprezintă criteriul de ordonare a infracţiunilor în Partea specială a Codului penal;
d) constituie un element important în interpretarea normei juridice. Pornind de la valoarea socială a
cărei protecţie se urmăreşte prin incriminarea unei anumite fapte, se poate ajunge la circumscrierea corectă
pe cale de interpretare a domeniului de aplicare a normei în cauză, limitându-l la acţiunile care pot aduce
atingere respectivei valori sociale;
e) reprezintă elementul pe baza căruia se determină subiectul pasiv al infracţiunii, ca fiind titularul
valorii sociale lezate;
f) determină eficacitatea cauzei justificative a consimţământului victimei, acest consimţământ fiind
valabil numai în situaţia în care priveşte o valoare socială de care persoana poate dispune în mod legal.
1.2. Obiectul material al infracţiunii
Obiectul material reprezintă lucrul sau fiinţa împotriva căruia se îndreaptă nemijlocit acţiunea sau
inacţiunea ce aduce atingere obiectului juridic şi care este vătămat în integritatea sa ori periclitat ca urmare a
acestei acţiuni. Obiectul material poate consta într-un lucru (bunul sustras, în cazul furtului), în corpul unei
persoane în viaţă (în cazul violului, omorului), într-un cadavru (în cazul profanării de morminte) etc.
De aceea, în doctrină s-a afirmat că obiectul material se interpune între autor şi valoarea socială ocrotită,
aceasta neputând fi lezată sau pusă în pericol decât cu preţul lezării sau periclitării obiectului material.
Obiectul material al infracţiunii nu trebuie confundat nici cu produsul infracţiunii şi nici cu instrumentele sau
mijloacele de comitere a acesteia. Spre exemplu, în cazul infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, dacă se
contraface un înscris, el nu constituie obiect material al infracţiunii, ci produsul acesteia. În schimb, dacă
falsificarea se realizează prin alterarea unui înscris, înscrisul preexistent asupra căruia s-a intervenit constituie
obiect material al infracţiunii.
Având în vedere faptul că nu toate infracţiunile presupun existenţa unui obiect material, acesta stă la baza
clasificării infracţiunilor în infracţiuni materiale şi infracţiuni formale.
→ Infracţiunile materiale sunt faptele caracterizate de existenţa unui obiect material, asupra căruia se
îndreaptă acţiunea sau inacţiunea.
Exemplu: omorul, furtul, violul, abuzul de încredere, tortura etc.
→ Infracţiunile formale nu presupun existenţa unui obiect material, în cazul lor valoarea socială ocrotită
nefiind strâns legată de un anumit lucru.
Exemplu: este cazul nedenunţării, ameninţării, nerespectării regimului armelor şi muniţiilor, evadării în formă
simplă etc.
§ 2. Subiectul infracţiunii
6
Subiectul infracţiunii este persoana care comite acţiunea sau inacţiunea infracţională, ori persoana
împotriva căreia se îndreaptă această acţiune sau inacţiune. De aceea, o primă distincţie care trebuie făcută în
această materie vizează delimitarea subiectului activ de subiectul pasiv.
2.1. Subiectul activ al infracţiunii
2.1.1. Definiţia şi modalităţile subiectului activ
Subiectul activ al infracţiunii este persoana care comite o faptă conformă faptei-tip descrisă în norma de
incriminare.
Aşa cum rezultă din definiţia dată, subiectul activ al infracţiunii trebuie să fie în mod necesar o persoană.
Dreptul penal modern a abandonat de mult timp concepţia potrivit căreia subiect activ al unei infracţiuni poate fi şi
un lucru, un animal sau chiar un fenomen natural.
2.1.2. Persoana fizică – subiect activ al infracţiunii
În literatura de specialitate se discută dacă orice persoană fizică poate avea calitatea de subiect activ sau
dacă, dimpotrivă, această calitate este condiţionată de anumite cerinţe suplimentare.
În dreptul nostru se consideră, de regulă, că nu orice persoană fizică poate fi subiect activ al infracţiunii, ci
numai o persoană care a împlinit vârsta de 14 ani, a acţionat cu discernământ şi s-a bucurat de libertate de voinţă
şi acţiune.
În opinia noastră, însă, atribuirea calităţii de subiect activ se face independent de orice apreciere cu privire
la imputabilitatea subiectului şi la posibilitatea sancţionării acestuia.
În cele ce urmează, vom încerca să aducem câteva explicaţii suplimentare. Mai întâi, subiectul activ este
considerat a face parte dintre elementele obiective ale incriminării-tip, aşa încât, în acest context, nu îşi găsesc
locul elementele referitoare la imputabilitatea acestuia. Într-adevăr, discernământul şi libertatea de voinţă şi
acţiune nu apar ca elemente ale tipicităţii, ci sunt elemente legate de imputabilitate, ca trăsătură generală a
infracţiunii. Acest lucru este relevat de împrejurarea că şi o persoană lipsită de discernământ poate comite o faptă
tipică şi antijuridică şi, pe cale de consecinţă, se poate lua faţă de ea o măsură de siguranţă (spre exemplu,
internarea medicală). Pe de altă parte, a analiza în acest context premisele psihologice ale răspunderii penale ar
însemna să tratăm aceeaşi problematică în două capitole ale teoriei infracţiunii: în partea privitoare la subiectul
activ şi în cea referitoare la cauzele care fac ca fapta să nu fie imputabilă persoanei care a comis-o (minoritatea,
alienaţia, constrângerea etc.).
Subliniem, însă, faptul că prin această manieră de tratare nu înţelegem să minimizăm importanţa
discernământului şi a libertăţii de voinţă şi acţiune în angajarea răspunderii penale, ci încercăm doar o mai corectă
sistematizare a problematicii tratate, în acord cu trăsăturile generale ale infracţiunii.
2.1.3. Persoana juridică – subiect activ al infracţiunii
(I) Aspecte introductive
Potrivit art. 135 C.pen.:
(1) Persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspund penal pentru infracţiunile
săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.
(2) Instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate
face obiectul domeniului privat.
(3) Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a
contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte.

Aşa după cum se poate observa, este consacrat un model de răspundere penală directă, în care
persoana juridică răspunde pentru fapta proprie şi nu pentru fapta altei persoane.
7
Pentru a ajunge la o desluşire cât mai deplină a sensului reglementării, trebuie să analizăm câteva
aspecte esenţiale: sfera persoanelor juridice care răspund din punct de vedere penal; sfera infracţiunilor
susceptibile a fi comise de o persoană juridică; persoanele fizice care pot angaja penal persoana juridică;
elementul material al infracţiunii comise de persoana juridică; elementul subiectiv în cazul persoanei juridice;
cumulul de răspundere între persoanele fizice şi persoana juridică. Alte aspecte legate de persoana juridică vor fi
analizate în semestrul al II-lea, cu ocazia studiului sancţiunilor de drept penal şi a altor instituţii.
(II) Persoanele juridice care pot răspunde penal
Aşa cum rezultă din textul art. 135 C.pen., răspunderea penală poate fi angajată doar în sarcina unei
persoane juridice, adică a unei entităţi căreia legea civilă îi recunoaşte această personalitate. Pe cale de
consecinţă, o entitate căreia nu îi este recunoscută personalitatea juridică – spre exemplu, o societate civilă sau o
asociere în participaţie – nu poate fi subiect activ al unei infracţiuni. Tot astfel, o persoană juridică în curs de
formare, deşi dispune de o anumită capacitate, limitată la ceea ce este necesar pentru constituire, nu poate intra
sub incidenţa legii penale atâta timp cât nu şi-a dobândit personalitatea juridică.
Legiuitorul nu a dorit însă să includă în sfera subiecţilor răspunderii penale toate entităţile dotate cu
personalitate juridică, instituind în art. 135 alin. (1) şi (2) C.pen. o serie de exceptări.
(1) Statul. Statul beneficiază de o imunitate de jurisdicţie penală generală şi absolută, neputând fi angajată
răspunderea acestuia nici în cazul faptelor comise în exercitarea autorităţii de stat, dar nici în cazul acelor fapte
care s-ar săvârşi în exercitarea unor activităţi ce ţin de domeniul privat al statului.
(2) Autorităţile publice. Potrivit art. 240 din Legea nr. 187/2012, prin autorităţi publice urmează a se înţelege
autorităţile expres menţionate în Titlul III, precum şi în art. 140 şi art. 142 din Constituţie: Parlamentul, Guvernul,
Curtea Constituţională, instanţele judecătoreşti, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Conturi, Consiliul
Suprem de Apărare a Ţării etc. La fel ca în cazul Statului, imunitatea autorităţilor publice este una generală.
(3) Instituţiile publice.
Regula este că instituţiile publice răspund penal, prin excepţie ele ajungând să beneficieze de imunitate,
în măsura în care infracţiunea a fost comisă în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului
privat. Spre exemplu, se comite o infracţiune de corupţie în exercitarea activităţii de avizare de către angajaţi ai
Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici” a funcţionării agenţilor economici care desfăşoară activităţi de
îmbălsămare.
(III) Infracţiunile ce pot fi săvârşite de o persoană juridică
Reglementarea demonstrează opţiunea pentru sistemul răspunderii generale.
Acest sistem presupune că o persoană juridică poate, în principiu, să comită orice infracţiune, indiferent
de natura acesteia, urmând a se stabili, în fiecare caz în parte, dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru a angaja
răspunderea entităţii colective. Desigur, există anumite infracţiuni care, în considerarea naturii lor, se dovedesc
incompatibile cu săvârşirea, în calitate de autor, de către o persoană juridică (evadare, dezertare, bigamie,
infracţiuni comise de funcţionari etc.). Nimic nu împiedică, însă, participarea unei persoane juridice, în calitate de
instigator sau complice, la comiterea unei asemenea fapte.
Aşadar, persoanele juridice pot răspunde pentru orice infracţiune reglementată de Codul penal sau de
legislaţia specială, indiferent de forma de vinovăţie ce caracterizează această faptă. Calitatea în care a acţionat
persoana juridică urmează a se stabili pe baza împrejurărilor concrete, având în vedere şi natura infracţiunii.
(IV) Persoanele fizice care pot angaja penal persoana juridică
Art. 135 C.pen., nu conţine nicio precizare în acest sens. Evitând să individualizeze persoanele fizice sau
organele prin intermediul cărora răspunderea penală a persoanei juridice ar putea fi angajată, legiuitorul a evitat
limitarea sferei acestor persoane şi, implicit, oferirea de posibilităţi de a eluda răspunderea penală prin
încredinţarea formală de către persoana juridică a unor atribuţii de decizie altor persoane decât cele expres
prevăzute de lege. Ca atare, pot fi imputate persoanei juridice actele comise de organe, reprezentanţi, mandatari,
8
prepuşi sau chiar persoane care, formal, nu lucrează pentru persoana juridică, dar care, în fapt, acţionează sub
autoritatea acesteia ori de a căror acţiune persoana juridică a beneficiat.
Nu trebuie înţeles, însă, de aici că o societate răspunde pentru orice infracţiune comisă de o persoană
care are legătură cu ea, cum ar fi de pildă infracţiunile săvârşite de salariaţi, care doar au profitat de cadrul juridic
sau material oferit de societate pentru a comite infracţiuni în interes personal. Cu atât mai mult, nu se poate pune
problema răspunderii penale a persoanei juridice în cazul în care prepusul său comite o infracţiune îndreptată
chiar împotriva acesteia, în acest caz societatea fiind persoana vătămată prin infracţiune.
Aşa cum vom vedea în cele ce urmează, acest model de reglementare nu condiţionează angajarea
răspunderii penale a persoanei juridice de identificarea persoanei fizice implicate în comiterea aceleiaşi infracţiuni.
(V) Elementul material al infracţiunii comise de persoana juridică
Este consacrat un model de răspundere penală directă, în care persoana juridică răspunde pentru o faptă
proprie. Aceasta înseamnă că toate elementele infracţiunii, atât elementul material, cât şi elementul subiectiv
trebuie să fie constatate cu privire la persoana juridică, separat de eventuala lor constatare în cazul unei persoane
fizice.
În ceea ce priveşte elementul material, legiuitorul a consacrat trei criterii pe baza cărora o infracţiune
poate fi atribuită unei persoane juridice. Potrivit art. 135 C.pen., persoanele juridice răspund penal pentru
infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. În
aparenţă, textul poate sugera că ar fi vorba de trei ipoteze distincte în care o infracţiune este imputată unei
persoane juridice: săvârşirea în realizarea obiectului de activitate; săvârşirea în interesul persoanei juridice;
săvârşirea în numele persoanei juridice.
♦ Săvârşirea în realizarea obiectului de activitate. Suntem de părere că textul va trebui interpretat în sensul
că infracţiunea trebuie să se afle în strânsă legătură cu realizarea obiectului de activitate. Cu alte cuvinte, este
vorba despre fapte care se leagă de politica generală a persoanei juridice ori de activităţile principale menite să
ducă la realizarea obiectului social, şi nu de fapte care au fost doar ocazionate de activităţi legate indirect de acest
obiect. Astfel, se vor include aici: infracţiunile privind concurenţa, infracţiuni privind regimul unor activităţi
economice, infracţiuni privind protecţia mediului, infracţiunile privind protecţia muncii etc.
♦ Săvârşirea în interesul persoanei juridice. În categoria infracţiunilor comise în interesul persoanei juridice
se vor regăsi infracţiuni ce exced cadrului activităţilor legate de realizarea obiectului de activitate, dar care sunt
susceptibile să aducă un beneficiu persoanei juridice. Beneficiul trebuie înţeles aici atât ca obţinerea unui profit,
cât şi ca evitare a unei pierderi. Nu trebuie să se tragă, pornind de aici, concluzia că această categorie ar cuprinde
doar infracţiuni contra patrimoniului. Dimpotrivă, vom regăsi printre faptele săvârşite în interesul persoanei juridice
o sferă foarte largă de infracţiuni, de la cele de corupţie – spre exemplu, o dare de mită pentru a obţine un contract
avantajos – până la infracţiuni contra vieţii – de pildă, uciderea unei persoane care, prin poziţia sa, este importantă
pentru o întreprindere concurentă, ori care era pe punctul de a lua anumite măsuri defavorabile persoanei juridice
(spre exemplu, urma să depună un raport de constatare care ar fi dus la aplicarea unei sancţiuni contravenţionale
importante). Tot astfel, în cazul unei persoane juridice care exploatează un local de noapte şi care impune sau
permite angajatelor practicarea prostituţiei, se va reţine infracţiunea de proxenetism comisă în interesul societăţii,
căci aceasta obţine un profit din respectiva activitate.
♦ Săvârşirea în numele persoanei juridice. În fine, infracţiunile comise în numele persoanei juridice sunt
infracţiuni care nu se leagă nemijlocit de obiectul de activitate al persoanei juridice şi nici nu sunt de natură a
aduce un beneficiu acesteia, dar se comit în procesul organizării activităţii şi funcţionării persoanei juridice. Spre
exemplu, o infracţiune de abuz în serviciu constând în refuzul angajării, datorită etniei acesteia, a unei persoane
care a câştigat concursul, nu va aduce niciun profit persoanei juridice, dar este comisă de funcţionarul în cauză în
numele ei.
Se observă cu uşurinţă faptul că, în realitate, cele trei categorii de infracţiuni se întrepătrund. Spre
exemplu, fapta de a nu lua măsurile necesare pentru asigurarea efectuării reviziilor tehnice ale autovehiculelor din
dotarea unei societăţi de transport poate fi considerată atât ca legată de realizarea obiectului de activitate, cât şi
ca fiind comisă în interesul persoanei juridice, aceasta evitând unele cheltuieli legate de întreţinerea mijloacelor de
9
transport. În practică, este uneori dificil de delimitat în mod precis sfera infracţiunilor legate nemijlocit de activitatea
persoanei juridice, astfel că menţionarea expresă a celor trei categorii de infracţiuni este justificată de preocuparea
legiuitorului de a nu-i oferi acesteia posibilitatea eludării răspunderii penale în cazul infracţiunilor legate într-o
manieră sau alta de activitatea sa. Aşa fiind, pentru a imputa, din punct de vedere obiectiv, actul material
persoanei juridice, este suficient să se constate că infracţiunea comisă se încadrează în cel puţin una din cele trei
categorii.
(VI) Elementul subiectiv în cazul persoanei juridice
Art. 135 C.pen. impune constatarea unui element subiectiv propriu persoanei juridice, separat de
elementul subiectiv ce caracterizează fapta unei anumite persoane fizice.
Aşa fiind, principala dificultate priveşte modalitatea concretă de determinare a elementului subiectiv în
cazul persoanei juridice. Pentru aceasta se va avea în vedere, în primul rând, poziţia subiectivă a organelor de
conducere a entităţii colective. Astfel, infracţiunea poate avea la bază fie o decizie adoptată intenţionat de
persoana juridică, fie o neglijenţă a acesteia, neglijenţă ce poate consta, spre exemplu, într-o organizare internă
deficitară, în măsuri de securitate insuficiente sau în restricţii bugetare nerezonabile ce au creat condiţiile comiterii
infracţiunii.
Cum, însă, răspunderea penală a persoanei juridice nu se limitează la infracţiunile comise de organele
acesteia, în cazul faptelor unor prepuşi sau mandatari, este necesar ca persoana juridică să fi avut cunoştinţă de
intenţia de a comite aceste infracţiuni şi să fi consimţit ori să fi îndemnat la săvârşirea lor. În cazul infracţiunilor din
culpă, trebuie să se constate că persoana juridică a avut cunoştinţă de riscul comiterii lor şi a neglijat să adopte
măsurile necesare pentru a le preveni.
În condiţiile în care vinovăţia persoanei juridice se analizează separat de vinovăţia persoanei fizice care a
comis actul material, trebuie să admitem că vinovăţia celor două persoane poate îmbrăca aceeaşi formă sau
forme diferite. Astfel, ar fi posibil ca în sarcina ambelor persoane să se reţină intenţia, aşa cum se întâmplă atunci
când persoana juridică ia decizia de a comite o anumită faptă – spre exemplu, o evaziune fiscală –, iar o persoană
fizică din cadrul societăţii, în cunoştinţă de cauză, pune în executare decizia. Tot astfel, s-ar putea întâmpla ca în
cazul ambelor persoane să se reţină o culpă. De pildă, la producerea unui accident de muncă soldat cu moartea
unei persoane a contribuit atât greşeala muncitorului care manevra un anumit utilaj, cât şi cea a persoanei juridice
care nu a efectuat instructajul privind regulile de manevrare şi nici nu a verificat modul în care utilajul este folosit
de către muncitori. Nu trebuie însă excluse nici ipotezele în care forma de vinovăţie diferă între persoana fizică şi
persoana juridică. Spre exemplu, angajaţii unei societăţi deversau în mod constant anumite substanţe poluante în
apa unui râu, dar societatea, deşi a dat instrucţiuni corecte privind locul în care aceste substanţe trebuiau
depozitate, nu a verificat niciodată ce se întâmpla în realitate cu ele. În acest caz, angajaţii vor răspunde pentru o
infracţiune intenţionată, în vreme ce societatea va răspunde pentru o infracţiune din culpă, în măsura în care fapta
este incriminată şi în această modalitate. În fine, este posibilă reţinerea unei intenţii în cazul persoanei juridice şi a
unei culpe în cazul persoanei fizice, aşa cum se întâmplă, de pildă, atunci când persoana juridică ia hotărârea de
a comite infracţiunea, iar angajatul o pune în executare în condiţiile unei erori de fapt culpabile.
Aşadar, forma de vinovăţie reţinută în cazul persoanei juridice nu coincide în mod necesar cu vinovăţia ce
caracterizează acţiunea sau inacţiunea autorului material. Pentru a stabili forma de vinovăţie a persoanei juridice
trebuie să ne raportăm la poziţia subiectivă a organelor de conducere ale acesteia, materializată fie în adoptarea
unor decizii formale, fie într-o anumită practică sau politică a societăţii în domeniul vizat.

2.1.4. Clasificarea subiectului activ
În raport de subiectul activ, infracţiunile se clasifică în infracţiuni cu subiect activ general şi infracţiuni cu
subiect activ special.
Infracţiunile cu subiect activ general sunt cele care, potrivit normei de incriminare, pot fi comise de orice
persoană, fără ca acesteia să i se ceară o calitate specială. Sunt astfel de infracţiuni: furtul, omorul, ameninţarea,
falsificarea de monede etc., ele putând fi săvârşite de orice persoană.
10
Infracţiunile cu subiect activ special sunt, însă, infracţiuni care nu pot fi comise decât de o persoană ce
deţine calitatea prevăzută în norma de incriminare. Spre exemplu, infracţiunea de dezertare nu poate fi săvârşită
decât de un militar, delapidarea nu poate fi comisă decât de o persoană ce are calitatea de funcţionar care
administrează sau gestionează bunuri, uciderea ori vătămarea nou-născutului poate fi săvârşită doar de către
mamă, aşa cum reiese chiar din denumirea marginală a art. 200 C.pen. etc.
Uneori, infracţiunile cu subiect activ special sunt, la rândul lor, clasificate în infracţiuni proprii şi improprii.
Sunt infracţiuni cu subiect activ special proprii cele în cazul cărora absenţa calităţii prevăzute de lege face ca fapta
să fie irelevantă din punct de vedere penal. Fac parte din această categorie incestul, divulgarea secretului
profesional, luarea de mită, fapte care, în absenţa calităţii speciale, nu corespund niciunei incriminări tip. Spre
exemplu, dacă persoana nu are calitatea de funcţionar, acceptarea de promisiuni de daruri pentru a efectua un
anumit act nu constituie nici infracţiunea de luare de mită şi nici o altă faptă penală. Tot astfel, raportul sexual
consimţit nu are relevanţă penală în măsura în care persoanele în cauză nu au calitatea de rude în linie dreaptă
sau fraţi ori surori.
Infracţiunile cu subiect special improprii sunt cele în cazul cărora calitatea specială determină o atenuare
sau agravare a răspunderii penale, fapta constituind însă infracţiune şi în absenţa acestei calităţi. Spre exemplu,
în cazul infracţiunii de purtare abuzivă (art. 296 C.pen.), dacă lipseşte calitatea de funcţionar a subiectului activ,
vom avea o infracţiune de ameninţare ori lovire, după caz. Tot astfel, în cazul uciderii nou-născutului imediat după
naştere, dacă lipseşte calitatea specială a subiectului activ, vom fi în prezenţa unei infracţiuni de omor sau de
violenţă în familie.
Distincţia îşi dovedeşte importanţa datorită faptului că această ultimă categorie de infracţiuni ridică
probleme speciale sub aspectul încadrării juridice în ipoteza comiterii actului de executare de mai multe persoane
dintre care unele au, iar altele nu au calitatea cerută de lege. Asupra acestei chestiuni vom reveni, însă, în
contextul analizei instituţiei participaţiei penale.
2.2. Subiectul pasiv al infracţiunii
Subiectul pasiv al infracţiunii este persoana titulară a valorii sociale care constituie obiectul juridic al
infracţiunii.
Subiect pasiv al infracţiunii poate fi chiar o persoană concepută şi nenăscută, aşa cum se întâmplă în
cazul infracţiunii de avort. De asemenea, s-a discutat în legătură cu posibilitatea entităţilor colective lipsite de
personalitate juridică de a fi subiect pasiv al unei infracţiuni. Opinia majoritară în prezent este cea potrivit căreia
aceste entităţi pot avea calitatea de subiect pasiv al infracţiunii, în măsura în care obiectul protecţiei penale poate
aparţine acestora.
Subiectul pasiv nu trebuie confundat cu persoana prejudiciată, noţiune care desemnează orice persoană
care în urma comiterii unei infracţiuni a suferit un prejudiciu. De cele mai multe ori calitatea de subiect pasiv şi
persoană prejudiciată se întrunesc în aceeaşi persoană, aşa cum se întâmplă în cazul furtului. Alteori, însă, cele
două calităţi aparţin unor persoane diferite. În cazul omorului, subiectul pasiv al infracţiunii este persoana ucisă, în
vreme ce persoanele prejudiciate sunt, spre exemplu, persoanele aflate în întreţinerea victimei.
În funcţie de subiectul pasiv, infracţiunile sunt susceptibile de clasificare în mai multe categorii.
Astfel, în mod similar cu situaţia subiectului activ, distingem infracţiuni cu subiect pasiv general şi
infracţiuni cu subiect pasiv special.
→ Sunt infracţiuni cu subiect pasiv general acele infracţiuni în cazul cărora valoarea socială ocrotită poate
aparţine oricărei persoane, astfel că oricine poate fi subiect pasiv. Spre exemplu, în cazul furtului, omorului,
violului avem infracţiuni cu subiect pasiv general. Această calificare nu este afectată, în opinia noastră, de faptul
că anumite valori sociale nu pot aparţine, spre exemplu, decât persoanelor fizice. În măsura în care subiect pasiv
al omorului poate fi orice persoană fizică, vom fi în prezenţa unei infracţiuni cu subiect pasiv general.
→ Sunt infracţiuni cu subiect pasiv special acele infracţiuni în cazul cărora legea prevede o anumită calitate
specială a subiectului pasiv. Această calitate poate determina însăşi existenţa infracţiunii – în absenţa ei fapta fiind
licită – aşa cum se întâmplă în cazul infracţiunii de act sexual cu un minor, sau poate fi cauză de agravare a
11
răspunderii penale, spre exemplu, în cazul infracţiunii de omor calificat, comis asupra unei femei gravide [art. 189
alin. (1) lit. g) C. pen.].
O infracţiune poate avea un subiect pasiv unic sau o pluralitate de subiecţi pasivi.
Întrebări:
1. Prin ce se deosebeşte obiectul juridic de obiectul material?
2. Ce sunt infracţiunile cu subiect activ special?
3. Care sunt argumentele doctrinei în favoarea recunoaşterii calităţii de subiect activ persoanelor juridice?
4. Există infracţiuni fără obiect material? Dar infracţiuni fără subiect pasiv?
§ 3. Latura obiectivă a infracţiunii
Doctrina noastră regrupează în mod tradiţional, sub denumirea de latură obiectivă, trei elemente esenţiale
ale incriminării-tip: acţiunea sau inacţiunea, urmarea şi raportul de cauzalitate. Vom urma şi noi această structură,
analizând succesiv cele trei elemente.
3.1. Acţiunea sau inacţiunea
Acţiunea este o mişcare a corpului aptă să lezeze interesul protejat de norma penală. Prin mişcare
corporală urmează a se înţelege, de regulă, o mişcare a membrelor, dar ea se poate, de asemenea, concretiza şi
în cuvinte, într-o schimbare a mimicii etc.
Acţiunea poate fi realizată printr-un singur act sau prin mai multe acte de executare. Spre exemplu, o
persoană poate fi ucisă printr-o singură lovitură sau prin aplicarea în mod succesiv a mai multor lovituri.
Inacţiunea a fost definită ca nerealizarea unei acţiuni posibile pe care subiectul avea obligaţia juridică de a
o realiza sau ca neefectuarea unei acţiuni aşteptate din partea unei persoane.
3.1.1. Infracţiuni comisive şi omisive
În funcţie de modalitatea de realizare a laturii obiective, infracţiunile se clasifică aşadar în infracţiuni
comisive, săvârşite printr-o acţiune, şi infracţiuni omisive, comise printr-o inacţiune.
3.1.2. Infracţiuni omisive proprii şi omisive improprii
La rândul lor, infracţiunile omisive sunt clasificate în literatura de specialitate în infracţiuni omisive proprii şi
infracţiuni omisive improprii (comisive prin omisiune).
→ Infracţiunile omisive proprii constau în neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, aşa cum se întâmplă
în cazul nedenunţării (art. 266 C. pen.), al omisiunii sesizării organelor judiciare (art. 267 C. pen.) sau al lăsării fără
ajutor (art. 203 C. pen.).
→ Infracţiunile omisive improprii (comisive prin omisiune) au la bază o incriminare comisivă, dar rezultatul
prevăzut de norma de incriminare poate fi în concret produs şi printr-o inacţiune, fără ca aceasta să fie expres
prevăzută de norma de incriminare. Astfel, ceea ce caracterizează aceste infracţiuni este faptul că subiectul nu
împiedică producerea unui rezultat pe care, potrivit legii, avea obligaţia de a-l împiedica.
Exemplu: o mamă ia hotărârea de a-l ucide pe noul-născut prin neacordarea de hrană. În acest caz, deşi
textul de lege (art. 188 C. pen.) prevede comiterea faptei prin acţiune – ucidere – în concret, ea se poate comite şi
printr-o inacţiune (în speţă, neacordarea de hrană).
În materia infracţiunilor comisive prin omisiune, Codul penal actual stabileşte în ce situaţii inacţiunea este
asimilată acţiunii.
Astfel, conform art. 17 C.pen., infracţiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se
consideră săvârşită şi prin omisiune, când:
12
a) există o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona;
b) autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o stare de
pericol care a înlesnit producerea rezultatului.

Analizând textul legal, observăm că obligaţia legală sau contractuală de a acţiona (poziţia de garant) poate
decurge din:
(1) o legătură naturală. Este cazul membrilor de familie, între care există obligaţia reciprocă de a evita
producerea unor urmări vătămătoare pentru viaţa sau integritatea corporală. Suntem, de pildă, în prezenţa unei
obligaţii legale de a acţiona în cazul mamei care trebuie să îl hrănească şi protejeze pe noul născut, astfel că dacă
ea nu îşi îndeplineşte această obligaţie, iar copilul decedează, vom fi în prezenţa unei infracţiuni de omor sau
ucidere din culpă săvârşite prin inacţiune.
(2) asumarea voluntară a obligaţiei de protecţie. Pe această bază se identifică obligaţia de a acţiona în
cazul medicului ce trebuie să îl trateze pe pacientul pe care îl are în grijă, în cazul instructorului de înot în privinţa
copiilor care urmează cursurile sub îndrumarea sa, în cazul întreţinătorului care şi-a asumat printr-un contract
obligaţia de întreţinere, în cazul bonei care trebuie să aibă grijă de copil în absenţa părinţilor etc.
(3) obligaţia de control asupra unei surse de pericol. Fundamentarea unei obligaţii legale de a acţiona în
acest caz porneşte de la ideea că cel ce are în stăpânire un bun ce poate prezenta un pericol pentru valorile
sociale ocrotite de legea penală este obligat să ia toate măsurile rezonabile pentru a preveni o eventuală lezare a
acestor valori. Aşa de pildă, deţinătorul unui câine care nu utilizează lesă şi botniţă cu ocazia plimbării acestuia în
locuri publice, răspunde pentru vătămarea corporală provocată de câine unei alte persoane.
(4) răspunderea pentru acţiunile unor terţi.
De asemenea, fundamentarea unei obligaţii de a acţiona se poate face şi pe baza unei acţiuni anterioare
periculoase comise de autor.
Se porneşte în acest caz de la premisa că o persoană ce a comis o acţiune prin care a creat o stare de
pericol pentru altul, este ţinută să ia toate măsurile ce se impun pentru a preveni materializarea acelui pericol întro urmare prevăzută de legea penală. Astfel, dacă o persoană sapă o groapă în trotuarul din faţa porţii pentru a
remedia o defecţiune la conducta de alimentare cu apă, prin acţiunea sa creează o stare de pericol pentru
integritatea fizică a celor are trec prin zonă. În consecinţă, dacă ulterior lasă groapa nesemnalizată şi neacoperită
peste noapte, iar un trecător cade în groapă, cel care a săpat-o va răspunde pentru vătămările corporale sau
decesul victimei.
3.2. Urmarea
În doctrină s-a propus utilizarea fie a doi termeni distincţi, fie a două sensuri – unul larg şi altul restrâns –
pentru noţiunea de „urmare”. Astfel, urmarea ar desemna atingerea adusă valorii sociale ocrotite (urmarea în
concepţia juridică), în vreme ce rezultatul sau urmarea în sens restrâns ar desemna modificarea produsă în
realitatea înconjurătoare (urmarea în sens naturalistic). Pe această bază se poate afirma că urmarea există în
cazul oricărei infracţiuni, în vreme ce rezultatul ar fi specific acelor infracţiuni pentru care norma de incriminare
prevede necesitatea existenţei unei modificări în realitatea exterioară.
Pe baza acestei concepţii – la care ne raliem fără rezerve – se poate realiza o clasificare a infracţiunilor în
funcţie de urmarea produsă, făcându-se distincţie în doctrină între infracţiunile de rezultat şi infracţiunile de pericol.
→ Infracţiunile de rezultat sunt cele care produc un rezultat material, o modificare fizică, perceptibilă în
realitatea înconjurătoare.
Exemplu: omorul, violul, furtul, vătămarea corporală etc.
→ Infracţiunile de pericol sunt acelea care nu presupun o urmare materială, urmarea lor concretizându-se
într-o stare de pericol pentru valoarea protejată prin norma de incriminare. De pildă, constituie infracţiuni de pericol
trădarea, ameninţarea, nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, etc.
13
3.3. Raportul de cauzalitate
Pentru a putea vorbi de o faptă tipică, nu este suficient să se constate că s-a comis o acţiune sau
inacţiune dintre cele prevăzute în norma de incriminare şi că există rezultatul material prevăzut de aceeaşi normă.
Este, în plus, necesar să se demonstreze că respectivul rezultat este consecinţa acţiunii sau inacţiunii, cu alte
cuvinte să se constate existenţa unui raport de cauzalitate între acţiune şi urmare.
Raportul de cauzalitate nu apare menţionat explicit în norma de incriminare, dar necesitatea lui se deduce
din cerinţa ca acţiunea să aducă atingere valorii ocrotite de legea penală, ceea ce presupune constatarea faptului
că vătămarea suferită de această valoare este consecinţa acţiunii. Mai mult, raportul de cauzalitate nu cunoaşte,
de regulă, o reglementare legală.
Problema constatării raportului de cauzalitate se impune în primul rând în cazul infracţiunilor materiale,
unde lezarea obiectului juridic se realizează prin intermediul vătămării obiectului material, iar apoi, cu unele
particularităţi, în cazul infracţiunilor formale care apar ca infracţiuni de pericol concret.
Uneori constatarea raportului de cauzalitate nu prezintă niciun fel de dificultăţi, aşa cum se întâmplă
atunci când producerea rezultatului a fost precedată de o singură acţiune. Spre exemplu, infractorul, aflat la
distanţă mică de victimă, trage asupra acesteia mai multe focuri de armă, lovind-o în cap şi în piept, iar victima
decedează pe loc. Există, însă, şi situaţii în care producerea rezultatului a fost precedată de mai multe acţiuni sau
inacţiuni, ipoteză în care trebuie aleasă dintre toate aceste posibile cauze acea împrejurare care a generat efectiv
rezultatul. În încercarea de a rezolva această problemă, în literatura de specialitate au fost elaborate mai multe
teorii.
3.3.1. Teoria echivalenţei condiţiilor
Potrivit acestei teorii, are valoare de cauză orice acţiune sau inacţiune anterioară, în absenţa căreia
rezultatul nu s-ar fi produs, cu alte cuvinte orice condiţie sine qua non. Astfel, pentru a determina cauza sau
cauzele, se recurge la eliminarea ipotetică a câte uneia dintre posibile cauze pentru a se vedea dacă în absenţa ei
rezultatul s-ar fi produs. Spre exemplu, într-un restaurant A îşi scoate arma şi o aşează pe o masă, iar B se joacă
cu respectiva armă şi împuşcă din greşeală o persoană. Potrivit acestei teorii, sunt cauze atât acţiunea lui A –
dacă el nu ar fi pus arma pe masă, rezultatul nu s-ar fi produs – cât şi acţiunea lui B – dacă acesta nu ar fi atins
arma, rezultatul de asemenea nu se producea.
3.3.2. Teoria imputării obiective a rezultatului
Aceasta nu este propriu-zis o teorie cu privire la raportul de cauzalitate, ci o teorie menită să conducă la
determinarea situaţiilor în care un anumit rezultat poate fi imputat autorului unei acţiuni. Prin urmare, este vorba de
o sumă de criterii, pe baza cărora se poate ajunge la o corectă delimitare în plan obiectiv a domeniului de
responsabilitate a autorului.
Teoria preia elemente de la teoria echivalenţei condiţiilor, fiind în plus necesar să se constate că acţiunea
a creat un pericol pe care legea îl dezaprobă şi că rezultatul produs este o materializare a pericolului creat de
acţiune.
De aceea, teoria imputării obiective a rezultatului presupune un examen în două etape:
a) mai întâi se verifică dacă acţiunea a creat un risc nepermis pentru valoarea socială protejată.
Pentru a putea sta la baza imputării rezultatului, comportamentul autorului care a determinat respectivul
rezultat trebuie să fie unul periculos, cu alte cuvinte să fi creat o anumită probabilitate de producere a unei lezări
sau puneri în pericol a valorii sociale ocrotite. Caracterul periculos al comportamentului se decide, de regulă,
folosind teoria cauzei adecvate. Prin urmare, comportamentul este periculos atunci când este adecvat pentru
producerea rezultatului tipic, adică atunci când duce la creşterea semnificativă a posibilităţii producerii acestuia.
Probabilitatea se decide având în vedere toate circumstanţele cunoscute de un om prudent la momentul acţiunii,
dar şi cele pe care le cunoştea în concret autorul, pe baza cunoştinţelor sale excepţionale sau prin hazard.
Imputarea va fi exclusă, însă, în următoarele ipoteze:
14
♦ Riscul permis. Pentru a fundamenta imputarea rezultatului, riscul creat nu trebuie să fie unul permis din
punct de vedere legal. Se analizează în contextul riscului permis activităţile care, prin natura lor, creează o stare de
pericol intrinsecă (traficul rutier, aerian, activităţi industriale, activităţi nucleare etc.), dar care, în considerarea
utilităţii lor sociale, sunt autorizate de lege şi se desfăşoară cu respectarea dispoziţiilor legale.
Sfera activităţilor subsumabile riscului permis este în continuă expansiune, fiind influenţată de progresul
industrial şi de evoluţia tehnologică. Se consideră că încadrarea unei activităţi în sfera riscului permis se face
punând în balanţă interesele în joc: astfel, în măsura în care înlăturarea unui risc ar impune costuri sau eforturi
disproporţionate în raport de avantajele pe care le aduce activitatea generatoare a acestuia, legiuitorul trebuie să
autorizeze respectiva activitate, chiar dacă ea este susceptibilă să pună în pericol unele valori sociale. Autorizând
activitatea, legiuitorul o va şi reglementa, astfel încât să minimizeze potenţialul de risc al acesteia – de exemplu,
este evident că legiuitorul nu va putea interzice astăzi traficul rutier, în pofida riscurilor pe care acesta le comportă,
dar nu este mai puţin evident că acelaşi legiuitor trebuie să stabilească anumite limite în care circulaţia rutieră să
se desfăşoare (de pildă, limitările de viteză).
♦ Riscul inexistent. Imputarea rezultatului nu va fi posibilă atunci când prin fapta sa autorul nu a sporit riscul
pentru valoarea socială protejată, aşa cum se întâmplă în ipoteza în care fapta autorului a constat în incitarea la
efectuarea unor activităţi normale şi irelevante din punct de vedere juridic. Este vorba de îndemnul de a urca nişte
scări (în speranţa că victima va cădea), de a face o drumeţie la munte (în speranţa că victima se va rătăci ori va fi
atacată de un animal sălbatic), de a face o plimbare într-un oraş mare (în speranţa că victima se va rătăci ori va fi
accidentată de un şofer imprudent) etc. Dacă, din întâmplare, o asemenea urmare se produce, ea nu va putea fi
imputată celui care a determinat victima să efectueze activitatea în cauză, căci incitarea victimei la o conduită
socialmente normală şi în general nepericuloasă nu poate fi interzisă şi nu constituie o modalitate adecvată de a
pune în pericol valoarea socială.
♦ Riscul diminuat. Imputarea – având ca premisă crearea sau agravarea unui risc – va fi exclusă atunci când
subiectul, prin acţiunea sa, diminuează un pericol deja creat pentru valoarea socială ocrotită. Aşa de pildă, nu va
exista imputabilitate atunci când autorul, văzând un obiect care se îndreaptă spre capul victimei, împinge victima
astfel încât aceasta să fie lovită într-o zonă mai puţin vulnerabilă (obiectul îi cade pe un umăr).
Într-o asemenea situaţie, utilizarea teoriilor clasice în materia cauzalităţii conduc la concluzia că acţiunea
celui care a împins victima constituie o cauză, fapta fiind tipică, însă autorul nu va răspunde pentru că a acţionat în
condiţiile stării de necesitate. Teoria imputării obiective exclude în acest caz chiar tipicitatea faptei, atâta vreme cât
urmarea nu mai este imputabilă.
b) ulterior se verifică dacă rezultatul produs este o consecinţă a stării de pericol creată prin acţiune
În măsura în care rezultatul produs nu mai constituie o materializare a stării de pericol cauzate prin
acţiune, ci se datorează altor împrejurări, imputarea este exclusă. Aşa fiind, imputarea va fi exclusă în primul rând
atunci când rezultatul a fost determinat în mod nemijlocit de o cauză străină de acţiunea autorului. Astfel de situaţii
ar fi:
♦ Riscul deviat. Vom fi în prezenţa unui risc deviat atunci când, deşi autorul a creat un pericol pentru
valoarea ocrotită, rezultatul nu apare ca urmare a materializării acestui pericol, ci datorită unui factor extern,
survenit întâmplător. Spre exemplu, dacă autorul îi aplică victimei o lovitură de cuţit, cu intenţia de a o ucide,
aceasta este transportată la spital şi decedează acolo în urma unui incendiu, moartea victimei nu va fi imputată
inculpatului. Soluţia se justifică prin aceea că, deşi prin acţiunea sa autorul a creat, indubitabil, o stare de pericol
pentru viaţa victimei, iar apoi s-a produs chiar rezultatul dorit de autor, respectivul rezultat nu mai este o
materializare a stării de pericol cauzată prin acţiune. De aceea, autorul va răspunde în acest caz doar pentru o
tentativă de omor. În schimb, dacă autorul aruncă victima de pe un pod cu intenţia de a o îneca, dar aceasta se
loveşte în cădere de un pilon al podului şi decedează în acest mod, rezultatul va fi imputabil. Aceasta deoarece
acţiunea inculpatului de aruncare a victimei a creat ambele pericole, iar decesul victimei este materializarea unuia
dintre ele.
♦ Riscul culpabil. Suntem în prezenţa unui risc culpabil în ipoteza în care, deşi autorul a creat o stare de
pericol pentru valoarea socială protejată, culpa ulterioară victimei a contribuit decisiv la producerea rezultatului.
15
Spre exemplu, autorul accidentează victima, iar aceasta decedează datorită faptului că, din motive religioase,
refuză efectuarea unei transfuzii de sânge.
♦ Riscul egal. Imputarea va fi, de asemenea, exclusă atunci când se constată că rezultatul s-ar fi produs în
mod cert şi în ipoteza unei conduite alternative perfect licite. Spre exemplu, directorul unei întreprinderi de pielărie
a importat un lot de piei de capră din China şi le-a introdus în procesul tehnologic fără a fi dezinfectate în prealabil.
Pieile erau însă infestate cu o bacterie care a dus la decesul câtorva muncitori. Ulterior, s-a demonstrat însă că
dezinfectantul prescris în cazul pieilor de capră nu avea niciun efect asupra bacteriei respective, astfel că
rezultatul s-ar fi produs şi în cazul dezinfectării lor. În acest caz, prin fapta sa, autorul a creat o stare de pericol
pentru valoarea socială ocrotită, însă imputarea rezultatului nu este posibilă atâta timp cât se constată că el ar fi
surveni şi în absenţa încălcării unei norme legale. Tot astfel, dacă medicul anestezist îi injectează pacientului o
altă substanţă decât cea prescrisă pentru anestezie, iar pacientul decedează, nu va fi imputat rezultatul în măsura
în care se probează cu certitudine că bolnavul ar fi decedat şi în urma administrării substanţei prescrise (având o
intoleranţă la această substanţă).
♦ Riscul neprotejat. Suntem în prezenţa unui risc neprotejat, cu consecinţa excluderii imputării, atunci când
rezultatul produs nu se încadrează în scopul normei juridice încălcate, cu alte cuvinte, atunci când nu coincide cu
rezultatul pe care norma încălcată îşi propunea să îl prevină. Spre exemplu, o persoană care conduce un
autoturism, trece pe culoarea roşie a semaforului, iar apoi, după câteva sute de metri accidentează un pieton ce
traversa strada fără să se asigure. Potrivit teoriei echivalenţei condiţiilor, va exista un raport de cauzalitate între
fapta şoferului de a nu opri la semafor şi uciderea victimei. Într-adevăr, dacă şoferul ar fi oprit, aşteptând culoare
verde, el nu s-ar fi aflat la locul accidentului la momentul în care pietonul traversa regulamentar şi, deci, nu l-ar fi
accidentat. Cu toate acestea, imputarea va fi exclusă, deoarece scopul normei care impune oprirea la culoarea
roşie a semaforului este acela de a preveni coliziunea cu vehiculele sau accidentarea pietonilor care în acel
moment au prioritate de trecere.
Deşi până la ora actuală teoria imputării obiective a rezultatului nu a avut ecou în doctrina şi jurisprudenţa
română, considerăm că ea ar putea beneficia în viitor de mai multă atenţie, fiind susceptibilă să se impună şi în
dreptul nostru. Faţă de teoriile clasice privind raportul de cauzalitate, teoria analizată este în măsură să conducă la
o circumscriere mult mai exactă şi mai raţională a condiţiilor în care un rezultat poate fi, în plan obiectiv, imputat
autorului acţiunii.
3.4. Alte elemente din structura laturii obiective
Alături de cele trei elemente principale prezentate anterior, conţinutul-tip al infracţiunii, reglementat de
norma de incriminare, mai poate conţine şi alte elemente privind locul, timpul, modul şi mijloacele de comitere a
infracţiunii. Este evident că orice infracţiune se comite într-un anumit loc, la un anumit moment, într-un anumit mod
şi folosind anumite mijloace. Aceasta nu înseamnă, însă, că elementele menţionate fac întotdeauna parte din
conţinutul legal al infracţiunii, ci doar atunci când ele sunt cerute de norma de incriminare, cu alte cuvinte atunci
când se regăsesc în conţinutul faptei-tip. În acest caz, pentru a vorbi de o faptă tipică, trebuie constatat că fapta sa comis în prezenţa împrejurărilor menţionate.
Toate aceste elemente pot apărea fie ca elemente constitutive ale infracţiunii – în absenţa lor fapta
neatrăgând incidenţa legii penale – fie ca împrejurări care modifică răspunderea penală, de regulă, în sensul
agravării acesteia.
Spre exemplu, timpul comiterii infracţiunii este un element constitutiv în cazul infracţiunii de trădare prin
ajutarea inamicului, prevăzută de art. 396 C.pen., fapta neputând fi comisă decât în timp de război. În cazul
infracţiunii de furt, însă, dacă fapta se comite în timpul nopţii, vom fi în prezenţa unei forme agravate [art. 229 alin.
(1) lit. b) C. pen.].
Tot astfel, în ceea ce priveşte locul comiterii infracţiunii, acesta este element constitutiv în cazul infracţiunii
de tulburare a liniştii publice (art. 371 C.pen.) – fapta trebuind să fie comisă în public – şi respectiv constituie
element de agravare în cazul portului fără drept de obiecte periculoase în sediul autorităţilor publice, instituţiilor
publice sau al altor persoane juridice de interes public [art. 372 alin. (3) C.pen.].
16
De asemenea, distrugerea bunului propriu nu constituie, de regulă, infracţiune, dar dacă aceasta se
realizează prin incendiere, explozie sau alte asemenea mijloace şi dacă rezultă pericol public, fapta va cădea sub
incidenţa legii penale [art. 253 alin. (4) C.pen.]. Alteori, modul şi mijloacele de comitere a infracţiunii constituie
cauze de agravare a răspunderii, aşa cum se întâmplă în cazul înşelăciunii comise prin folosirea de nume sau
calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase [art. 244 alin. (2) C.pen.] sau al omorului săvârşit prin cruzimi
[art. 189 alin. (1) lit. h) C.pen.].
Secţiunea a III-a: VINOVĂŢIA
În mod obişnuit, în cadrul laturii subiective doctrina română identifică un element principal – elementul
subiectiv (vinovăţia) – la care se pot adăuga uneori alte elemente – mobilul şi scopul infracţiunii.
La rândul ei, vinovăţia cunoaşte mai multe forme. Potrivit art. 16 C.pen., formele vinovăţiei sunt intenţia,
culpa şi intenţia depăşită (aceasta din urmă fiind mai cunoscută în doctrină şi jurisprudenţă sub denumirea de
praeterintenţie).
Vom examina şi noi, pe rând, aceste forme, urmând ca în finalul secţiunii de faţă să facem câteva
precizări legate de mobilul şi scopul infracţiunii.
§ 1. Intenţia
Potrivit art. 16 alin. (3) C.pen., fapta este comisă cu intenţie atunci când infractorul prevede rezultatul
faptei sale şi doreşte sau acceptă posibilitatea producerii acestuia.
1.1. Intenţia directă şi intenţia indirectă
În funcţie de intensitatea elementului volitiv raportat la urmarea prevăzută de norma de incriminare, este
posibilă delimitarea celor două forme principale ale intenţiei: intenţia directă şi intenţia indirectă (eventuală).
1.1.1. Intenţia directă
Intenţia directă există atunci când autorul doreşte producerea urmării prevăzute de norma de incriminare.
Aşa se întâmplă atunci când, spre exemplu, autorul împuşcă victima în cap de la mică distanţă sau îi aplică o
lovitură de cuţit în zona inimii ori o lovitură de topor în cap.
Intenţia directă se va reţine chiar dacă producerea rezultatului nu este certă, ci doar posibilă pentru autor,
în măsura în care el doreşte producerea acestui rezultat. Aşa de pildă, dacă victima se află la distanţă mare de
autor, iar acesta ştie că nu este un bun trăgător cu arma, uciderea victimei prin împuşcare nu este certă. Cu toate
acestea, în măsura în care autorul deschide focul asupra victimei, este posibilă reţinerea intenţiei directe.
1.1.2. Intenţia indirectă (eventuală)
Potrivit art. 16 alin. (3) lit. b) C.pen., intenţia eventuală există atunci când autorul prevede rezultatul faptei
sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.
În această ipoteză, autorul prevede de fapt cel puţin două urmări: o urmare pe care o doreşte şi care
poate să fie sau să nu fie prevăzută de legea penală, şi o urmare prevăzută de legea penală, pe care nu o
doreşte, dar a cărei realizare apare ca fiind posibilă şi este acceptată de autor.
Există, de pildă, intenţie eventuală în ipoteza în care inculpatul, intenţionând să protejeze un teren cultivat
împotriva atacului animalelor sălbatice, îl împrejmuieşte cu un gard metalic pe care îl conectează la reţeaua de
distribuţie a energiei electrice. Dacă o altă persoană atinge respectivul gard şi decedează, se va reţine în sarcina
inculpatului o infracţiune de omor comisă cu intenţie eventuală. În acest caz, inculpatul a prevăzut două urmări: o
urmare certă şi dorită, neprevăzută de legea penală – protejarea culturilor agricole – şi o a doua urmare, posibilă şi
17
prevăzută de legea penală – decesul unei persoane care ar atinge gardul – urmare pe care nu a dorit-o, dar i-a
fost indiferent dacă se va produce.
Este, însă, posibil ca şi urmarea dorită să fie prevăzută de legea penală. Spre exemplu, inculpatul doreşte
să îi aplice o corecţie victimei, dar datorită numărului şi intensităţii loviturilor prevede şi acceptă că victima ar putea
să decedeze. În acest caz atât urmarea dorită – cauzarea de suferinţe fizice victimei -, cât şi urmarea acceptată –
decesul – sunt prevăzute de legea penală.
1.2. Intenţia spontană şi intenţia premeditată
1.2.1. Intenţia spontană (repentină)
Această formă a intenţiei se caracterizează prin două elemente principale: hotărârea este luată într-o
stare de tulburare sau emoţie şi ea este pusă imediat în executare. Spre exemplu, inculpatul este lovit cu pumnul
de către victimă, cauzându-i-se astfel o stare de tulburare, iar acesta ripostează aplicându-i agresorului o lovitură
de cuţit. Omorul comis în aceste condiţii va fi caracterizat de o intenţie spontană. Aceeaşi intenţie există şi în cazul
mamei care, în stare de tulburare psihică, îşi ucide sau vatămă nou-născutul imediat după naştere, dar nu mai
târziu de 24 de ore (art. 200 C.pen.).
Intenţia spontană este o cauză de atenuare a răspunderii penale şi ea apare reglementată atât în partea
generală a Codului – intrând în structura circumstanţei atenuante a stării de provocare [art. 75 lit. a) C.pen.] -, cât
şi în partea specială, în cazul infracţiunilor de ucidere ori vătămare a nou-născutului (art. 200), încăierare [art. 198
alin. (2)] etc.
1.2.2. Intenţia premeditată
Intenţia premeditată se situează pe o poziţie diametral opusă faţă de intenţia repentină. Astfel, în cazul
intenţiei premeditate, autorul ia hotărârea în stare de relativ calm, iar până la momentul punerii ei în executare se
scurge un timp mai îndelungat. Bineînţeles, pe durata acestui interval de timp, hotărârea infracţională se menţine
şi chiar se consolidează.
Comiterea unei infracţiuni caracterizate de intenţie premeditată presupune, de regulă, şi o pregătire a
acesteia, indiferent dacă pregătirea îmbracă forma unor acte materiale – procurarea de instrumente – sau
intelectuale – culegerea de informaţii, analizarea tuturor variantelor de comitere etc. Trebuie subliniat, însă, că
premeditarea nu este condiţionată de efectuarea unor acte de pregătire, căci ea este posibilă şi în cazul unor
infracţiuni care nu sunt susceptibile de astfel de acte. Spre exemplu, în cazul unei infracţiuni comisive prin
omisiune – uciderea noului-născut de către mamă prin neacordarea de hrană – nu este posibilă efectuarea de acte
materiale de pregătire, dar infracţiunea este, de regulă, premeditată. De aceea, se poate afirma că actele de
pregătire nu condiţionează existenţa premeditării, ci doar ajută la dovedirea acesteia.
Intenţia premeditată atrage o agravare a răspunderii penale faţă de intenţia în forma sa de bază, dovedind o
atingere mai accentuată a valorii ocrotite de norma penală. În dreptul nostru, premeditarea apare ca o
circumstanţă agravantă legală în cazul infracţiunii de omor, potrivit art. 189 alin. (1) lit. a) C. pen.
§ 2. Culpa
În dreptul nostru, potrivit art. 16 alin. (4) C.pen., infracţiunea este comisă din culpă atunci când autorul
prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, ori când nu prevede
rezultatul, deşi putea şi trebuie să îl prevadă.
Legiuitorul român a consacrat, astfel, o distincţie tradiţională între două principale forme ale culpei: culpa
cu prevedere şi culpa fără prevedere.
18
2.1. Culpa cu prevedere
Există culpă cu prevedere atunci când autorul, realizând conduita contrară obligaţiei de diligenţă, prevede
ca o posibilă urmare a faptei sale producerea unei urmări vătămătoare pentru valoarea socială ocrotită, dar
consideră că această urmare nu se va produce în concret.
Exemplul clasic de culpă cu prevedere îl reprezintă cazul „aruncătorului de cuţite” de la circ, care, în
realizarea numărului său, aruncă de la distanţă cuţite ce urmează a se înfige într-un panou, cât mai aproape de
corpul partenerului său. În acest caz, autorul prevede posibilitatea rănirii partenerului, dar consideră că această
urmare nu se va realiza. Dacă totuşi urmarea prevăzută survine, vom fi în prezenţa unei culpe cu prevedere.
Şi în cazul culpei cu prevedere, la fel ca în situaţia intenţiei eventuale, autorul prevede două urmări: o
urmare dorită, care poate fi licită sau ilicită şi o a doua urmare, pe care nu o doreşte, considerând că ea nu se va
produce. Spre exemplu, o persoană aflată la vânătoare, vede un animal la distanţă mică de un coleg de
vânătoare, dar decide să tragă, socotind că va reuşi să evite rănirea colegului. Dacă acesta este totuşi rănit, fapta
va fi comisă din culpă cu prevedere. În acest caz, urmarea dorită – uciderea animalului – poate fi licită (dacă
vânătoarea se desfăşura legal) sau poate fi o faptă prevăzută de legea penală (dacă, de pildă, autorul nu avea
permis de vânătoare), însă urmarea nedorită – rănirea colegului – este întotdeauna prevăzută de legea penală.
Criteriul de delimitare a culpei cu prevedere faţă de intenţia eventuală formulat de doctrina noastră
porneşte de la faptul că în cazul culpei cu prevedere, convingerea autorului că rezultatul nu se va produce se
bazează pe anumite împrejurări obiective, pe care însă în concret le evaluează în mod eronat. Spre exemplu,
conducătorul auto care se angajează în depăşire într-o curbă fără vizibilitate, prevede posibilitatea comiterii unui
accident în cazul în care un autovehicul vine pe contrasens, dar nu acceptă această posibilitate, bazându-se pe
împrejurări cum ar fi: cunoaşterea respectivei porţiuni de drum, viteza cu care maşina răspunde la comenzi,
experienţa sa în conducere etc. Dacă totuşi accidentul are loc, în sarcina şoferului se va reţine, astfel, o culpă şi
nu o intenţie eventuală.
Dacă, însă, neproducerea rezultatului nu este o convingere bazată pe astfel de împrejurări de factură
obiectivă, ci o simplă speranţă, dependentă de hazard, vom fi în prezenţa unei intenţii eventuale.
Uneori, împrejurările obiective pe care se bazează convingerea subiectului că rezultatul nu se va produce
nu sunt preexistente acţiunii, ci sunt create de însuşi autor pentru a preveni urmarea periculoasă.
Exemplu: X încearcă să ridice o greutate cu un scripete, iar o altă persoană îi atrage atenţia asupra faptului
că, întrucât este prea subţire, cablul folosit ar putea ceda. Dând curs atenţionării, X montează un cablu mai solid,
dar în cele din urmă şi acesta cedează, producându-se rănirea unei persoane. În acest caz, elementul obiectiv pe
care autorul şi-a fundamentat convingerea că rezultatul nu se va produce, constă tocmai în măsurile luate pentru
a-l preveni.
2.2. Culpa fără prevedere
Potrivit art. 16 alin. (4) lit. b) C.pen., există culpă fără prevedere atunci când autorul nu a prevăzut
rezultatul faptei sale, cu toate că trebuia şi putea să îl prevadă.
Culpa fără prevedere este singura formă a vinovăţiei căreia îi lipseşte prevederea urmării periculoase,
căci în această situaţie încălcarea obligaţiei de diligenţă nu se face în mod conştient. Suntem, spre exemplu, în
prezenţa unei culpe fără prevedere în cazul mamei care iese din casă, uitând în cameră, la îndemâna copiilor
mici, un recipient conţinând o substanţă toxică cu care lucrase anterior. În măsura în care unul dintre copii
consumă respectiva substanţă şi decedează, în sarcina mamei se va reţine o culpă fără prevedere, căci nu a
prevăzut urmarea, deşi putea şi trebuia să o prevadă.
Potrivit definiţiei date de Codul nostru penal, pentru a fi în prezenţa culpei fără prevedere, pe lângă lipsa
în concret a prevederii, mai trebuie constatată existenţa a două elemente: obligaţia de prevedere şi, respectiv,
posibilitatea de prevedere.
Obligaţia de prevedere se leagă de existenţa unei obligaţii de diligenţă impuse subiectului. Această
obligaţie poate fi cuprinsă într-un act normativ sau poate fi o regulă de conduită nescrisă.
19
În ceea ce priveşte posibilitatea de prevedere, ea se analizează prin raportare la împrejurările concrete în
care s-a desfăşurat acţiunea şi la caracteristicile subiective ale autorului. Se va avea, astfel, în vedere gradul de
pregătire profesională, experienţa de viaţă, anumite caracteristici fizice etc.
Deşi nu este prevăzut explicit în legislaţia noastră, credem că şi în cazul culpei fără prevedere este
necesar un element suplimentar – evitabilitatea rezultatului. Pentru a fi în prezenţa culpei nu este suficient să fi
existat obligaţia şi posibilitatea de prevedere, ci trebuie ca autorul să fi avut posibilitatea evitării acestui rezultat, în
cazul în care l-ar fi prevăzut. Nu este posibilă imputarea unui rezultat care ar fi survenit oricum, chiar în absenţa
încălcării obligaţiei de diligenţă. Spre exemplu, în cazul în care infirmiera administrează din greşeală pacientului
un anestezic A în loc de anestezicul B, prescris de medic, iar pacientul decedează, infirmiera va răspunde pentru
ucidere din culpă. Dacă însă se constată cu certitudine că victima ar fi decedat şi în cazul administrării
anestezicului A, întrucât suferea de o hipersensibilitate la orice narcotic, rezultatul nu era evitabil, astfel că nu se
va reţine uciderea din culpă. Evitabilitatea rezultatului se apreciază în acelaşi mod ca şi previzibilitatea acestuia.
§ 3. Intenţia depăşită

Potrivit art. 16 alin. (5) C.pen., există intenţie depăşită când fapta constând într-o acţiune sau inacţiune
intenţionată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.
Există praeterintenţie atunci când o acţiune sau inacţiune intenţionată produce un rezultat mai grav decât
cel dorit, rezultat imputabil autorului cu titlu de culpă. Aşa se întâmplă atunci când autorul aplică victimei o lovitură
cu pumnul, iar aceasta se dezechilibrează, cade, suferă o leziune craniană şi decedează. Prin urmare, în structura
praeterintenţiei vom avea două forme de vinovăţie suprapuse: o intenţie, cu privire la rezultatul dorit (lovirea), şi o
culpă cu privire la rezultatul mai grav, efectiv produs (moartea victimei).
Trebuie subliniat în acest context faptul că pentru a fi în prezenţa praeterintenţiei este suficient ca
acţiunea de bază să fie prevăzută de legea penală, indiferent de gravitatea ei. Astfel, un simplu act de violenţă,
susceptibil de încadrare în dispoziţiile art. 193 alin. (1) C.pen., chiar comis în glumă, va intra în structura
praeterintenţiei în măsura în care a cauzat un rezultat mai grav. De altfel, în numeroase cazuri faptele comise cu
praeterintenţie au la bază o „glumă”. Spre exemplu, într-o speţă, s-a reţinut că inculpatul, aflat împreună cu mai
mulţi prieteni, vrând să facă o glumă, a legat capătul unui lanţ cu care era priponit un cal ce păştea pe marginea
drumului, de unul dintre picioarele victimei, iar apoi a speriat calul. Animalul a început să alerge, târând victima
circa 1 km pe asfalt şi provocându-i moartea. În acest caz, urmarea dorită era trântirea victimei la pământ (act de
violenţă cauzator de suferinţe fizice, în sensul art. 193 C.pen.), dar s-a produs un rezultat mai grav, pe care
autorul nu l-a prevăzut, deşi putea şi trebuia să îl prevadă. De aceea, numeroase acte comise în glumă –
aruncarea victimei care nu ştie să înoate în apa unui râu, tragerea scaunului pe care o persoană era pe cale să se
aşeze, cu consecinţa căderii acesteia, îmbrâncirea victimei pentru a cădea peste alte persoane etc. – constituie
acte de violenţă în sensul art. 193 alin. (1) şi pot atrage existenţa unei praeterintenţii atunci când sunt urmate de
un rezultat mai grav.
Datorită structurii sale mixte, praeterintenţia ridică probleme atât sub aspectul delimitării sale faţă de
culpă, cât şi sub aspectul delimitării faţă de intenţia eventuală. În acest sens, trebuie avute în vedere următoarele
elemente:
a) în ceea ce priveşte delimitarea faţă de culpă, trebuie verificat dacă la baza rezultatului mai grav s-a aflat sau nu
o faptă prevăzută de legea penală. În măsura în care o astfel de faptă nu există, vom fi în prezenţa unei culpe, şi
nu a praeterintenţiei. Dacă producerea rezultatului a fost precedată de o faptă prevăzută de legea penală, trebuie
analizat dacă rezultatul mai grav apare ca o consecinţă tipică a urmării dorite de făptuitor, cu alte cuvinte dacă
urmarea dorită apare în norma tip ca o premisă pentru urmarea praeterintenţionată. În caz afirmativ avem o
praeterintenţie, în cazul unui răspuns negativ vom fi în prezenţa culpei.
b) în ceea ce priveşte delimitarea praeterintenţiei faţă de intenţia eventuală, vor fi folosite criteriile generale de
delimitare între intenţie şi culpă. Astfel, în măsura în care rezultatul mai grav apare ca fiind prevăzut şi acceptat de
autor, vom fi în prezenţa unei intenţii eventuale şi nu a unei praeterintenţii. Spre exemplu, în cazul uciderii unei
persoane, intenţia eventuală şi praeterintenţia pot avea ca element comun o faptă de bază de lovire, comisă cu
20
intenţie directă. Altfel spus, ambele forme de vinovăţie pot avea ca premisă intenţia autorului de a-i cauza victimei
suferinţe fizice prin aplicarea de lovituri. Ceea ce le diferenţiază, este atitudinea subiectivă a autorului faţă de
rezultatul mai grav – moartea victimei. Dacă acest rezultat este acceptat, vom avea intenţie eventuală. Dacă,
dimpotrivă, rezultatul nu este prevăzut sau, deşi prevăzut, nu este acceptat, vom avea o culpă suprapusă peste
intenţia iniţială, adică o praeterintenţie.
§ 4. Elemente secundare în structura laturii subiective – mobilul şi scopul
Potrivit conceptului final de acţiune, aceasta este caracterizată întotdeauna de existenţa unui anumit scop.
Scopul infracţiunii nu apare, însă, ca un element al laturii subiective decât în situaţia în care el este prevăzut în
mod expres în norma de incriminare, caz în care este numit şi scop special.
În această situaţie, scopul urmărit de făptuitor determină existenţa unei intenţii calificate şi se analizează
în strânsă legătură cu aceasta.
Scopul, în structura incriminării, poate apărea atât ca element constitutiv al faptei de bază, cât şi ca
element al formei agravate. Spre exemplu, scopul este un element constitutiv în cazul infracţiunii de furt [art. 228
alin. (1) C.pen.] – dacă luarea bunului nu s-a făcut în scopul însuşirii, fapta nu va constitui furt – sau în cazul
constituirii unui grup organizat, căci în absenţa scopului ilicit, grupul astfel constituit nu are relevanţă penală.
Scopul apare, în schimb, ca un element de agravare în cazul omorului comis pentru a înlesni sau ascunde o altă
infracţiune – a se vedea, art. 189 alin. (1) lit. d) C.pen.
La rândul său, mobilul infracţiunii – reprezentat de elementul care îl determină pe infractor să acţioneze –
devine un element constitutiv doar atunci când este prevăzut de norma de incriminare. La fel ca şi scopul, mobilul
poate apărea ca element constitutiv al formei de bază a infracţiunii, ca o cauză de agravare sau, mai rar, ca o
cauză de atenuare. Mobilul constituie element al formei de bază a infracţiunii în cazul abuzului în serviciu [art. 297
alin. (2) C.pen.] – când îngrădirea exerciţiului unor drepturi se face pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă,
religie, sex, – şi reprezintă un element de agravare în cazul omorului comis din interes material [art. 189 alin. (1) lit.
b) C.pen.].
Secţiunea a IV-a: INFRACŢIUNEA – FAPTĂ ANTIJURIDICĂ. CAUZELE JUSTIFICATIVE
§ 1. Preliminarii
O dată constatată tipicitatea faptei şi vinovăţia, adică întrunirea tuturor elementelor prevăzute de
incriminarea-tip, următorul pas în stabilirea existenţei infracţiunii îl constituie stabilirea antijuridicităţii faptei, cu alte
cuvinte a împrejurării că aceasta are caracter ilicit (nejustificat, conform art. 15 C.pen.). Antijuridicitatea presupune
o contradicţie între fapta comisă şi ordinea juridică, cu alte cuvinte fapta nu este autorizată de o dispoziţie legală.

Aşa cum am arătat deja, tipicitatea faptei constituie un indiciu de antijuridicitate, căci o faptă tipică este
antijuridică în măsura în care nu este autorizată de o normă legală, altfel spus, în măsura în care nu intervine o
cauză justificativă.
Noul Cod penal consacră explicit noţiunea de cauză justificativă. De asemenea, Codul penal
reglementează acum expres şi alte două cauze justificative ce până acum erau considerate cauze extralegale –
consimţământul persoanei vătămate şi respectiv, exercitarea unui drept şi îndeplinirea unei obligaţii.

§ 2. Legitima apărare
21
Conform art. 19 alin. (2) C.pen., este în legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a înlătura
un atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un
interes general, dacă apărarea este proporţională cu gravitatea atacului.
Legitima apărare presupune întotdeauna existenţa a două elemente: atacul şi apărarea. Indiferent de
fundamentarea teoretică a legitimei apărări, aceasta nu poate constitui un pretext pentru o revenire la justiţia
privată, astfel că legiuitorul reglementează condiţiile cărora le sunt supuse cele două elemente pentru ca fapta
comisă în apărare să fie justificată.

2.1. Condiţiile atacului
Aşa cum rezultă din dispoziţiile legale, atacul trebuie să fie material, direct, imediat, injust şi să pună în
pericol valorile arătate la art. 19 alin. (2)
a) caracterul material al atacului
Caracterul material al atacului presupune că acesta trebuie să fie exercitat prin mijloace fizice şi să se
îndrepte împotriva existenţei fizice a valorii sociale ocrotite. Atacul este material atunci când pentru efectuarea lui
se recurge la violenţă fizică, cu sau fără folosirea unor mijloace ofensive (arme, narcotice, animale dresate etc.).
Prin urmare, atunci când atacul constă exclusiv în cuvinte, scrieri nu se poate vorbi de un atac material care să
legitimeze o apărare în sensul art. 19 C.pen.
Trebuie subliniat, însă, că şi omisiunea poate constitui un atac, în măsura în care ea creează un pericol
pentru valoarea socială ocrotită. Aşa se întâmplă în cazul angajatului societăţii de transport feroviar care nu
schimbă macazul în dorinţa producerii unui accident. Dacă o altă persoană intervine şi exercită violenţe asupra
acestui salariat pentru a putea schimba ea macazul, vom fi în prezenţa unei fapte comise în legitimă apărare.
b) caracterul direct al atacului
Atacul este direct atunci când se pune în pericol nemijlocit valorarea socială ocrotită. Această condiţie nu
trebuie, însă, înţeleasă în sensul obligativităţii unui contact direct al agresorului cu obiectul care încorporează
valoarea socială ocrotită. Astfel, va exista un atac direct şi atunci când atacatorul încearcă să scufunde o barcă în
care se află o persoană ce nu ştie să înoate.
Atacul nu va fi, însă, direct în măsura în care între agresor şi obiectul care încorporează valoare ocrotită
există un obstacol pe care acesta nu îl poate depăşi (un zid, o poartă încuiată, sau un spaţiu foarte mare).
Desigur, se vor avea în vedere mijloacele de atac de care dispunea în concret agresorul, pentru a decide dacă
obstacolul era într-adevăr o piedică serioasă în calea acestuia.
c) caracterul imediat al atacului
Caracterul imediat al atacului presupune că acesta trebuie să fie iminent sau în curs de desfăşurare.
Pentru ca atacul să fie iminent, trebuie ca declanşarea lui să constituie o certitudine şi nu o simplă eventualitate.
În ceea ce priveşte atacul în curs de desfăşurare, acesta legitimează o apărare atâta timp cât nu s-a
epuizat. Din momentul în care atacul a încetat nu se mai poate vorbi de o apărare legitimă.
d) caracterul injust al atacului
Caracterul injust al atacului presupune lipsa autorizării acestuia de către ordinea juridică, astfel că, atunci
când actul are loc în baza legii, nu se poate vorbi de un atac injust. Chiar dacă actul în sine este autorizat de lege,
caracterul just se menţine doar atâta timp cât el rămâne în cadrul limitelor impuse de lege. Spre exemplu, potrivit
dispoziţiilor Codului de procedură penală, în caz de infracţiune flagrantă orice persoană poate să îl reţină pe
infractor şi să-l conducă înaintea autorităţii. Prin urmare, în acest caz lipsirea de liberate a autorului faptei flagrante
nu are caracter injust şi nu poate da loc unei legitime apărări. În cazul în care, însă, persoana care l-a privat de
libertate pe infractor nu îl conduce în faţa autorităţilor judiciare şi nici nu anunţă prinderea acestuia, transformând
reţinerea într-o detenţiune privată, privarea de libertate dobândeşte caracter injust, iar persoana astfel reţinută se
poate elibera.
22
Pe baza condiţiei caracterului injust al atacului, doctrina şi jurisprudenţa noastră au concluzionat că atacul
nu poate proveni decât din partea unei persoane umane, fiind exclusă invocarea legitimei apărări atunci când
atacul este exercitat de un animal. Trebuie precizat aici că este vorba de acţiunea spontană a unui animal şi nu de
o acţiune a acestuia provocată de o persoană. Astfel, în cazul în care proprietarul unui animal determină atacarea
unei persoane de către acesta, se poate vorbi de o legitimă apărare cu precizarea că în această ipoteză atacatorul
nu este animalul, ci proprietarul său, animalul fiind un simplu instrument.
e) atacul să se îndrepte împotriva uneia dintre valorile prevăzute în art. 19 alin. (2) C.pen.
În ceea ce priveşte sfera valorilor sociale care fac obiectul atacului si care pot fi, în consecinţă, apărate,
aceasta nu este limitată la persoana celui ce se apără ori la o altă persoană, ci se extinde şi la drepturile acestora
şi la interesul general. Astfel, pot fi apărate şi valori ca siguranţa statului, bunurile aparţinând proprietăţii publice
sau orice alt interes important al colectivităţii. Valorile menţionate pot fi apărate de orice persoană prin comiterea
unei fapte prevăzute de legea penală.
2.2. Condiţiile apărării
O dată constatată întrunirea elementelor care caracterizează atacul, cel atacat poate în mod justificat să
se apere prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală. Cu toate acestea, posibilitatea menţionată nu este
nelimitată; altfel spus, o stare de legitimă apărare nu justifică săvârşirea oricărei fapte penale. Pentru a beneficia
de efectul justificativ, apărarea trebuie să îndeplinească, la rândul ei, câteva condiţii.
a) apărarea să îmbrace forma unei fapte prevăzute de legea penală
În măsura în care nu există o faptă prevăzută de legea penală, nu se pune problema verificării
caracterului nejustificat şi deci nici problema identificării unei cauze justificative. Sub aspectul formei de vinovăţie,
această faptă se poate comite atât cu intenţie, cât şi din culpă, fiind necesar doar ca persoana care se apără să
aibă cunoştinţă de existenţa atacului şi să acţioneze animată de dorinţa de a se apăra.
b) apărarea să fie necesară
Necesitatea apărării este o formulă generică, ce regrupează la rândul ei mai multe condiţii. Astfel, în
primul rând, necesitatea apărării impune cerinţa ca ea să intervină în intervalul de timp cât atacul este imediat,
adică din momentul când acesta a devenit iminent şi până la încheierea atacului. Dacă riposta intervine după ce
atacul a fost încheiat, nu mai vorbim de o apărare, ci de o răzbunare, care nu poate pretinde o justificare.
În acelaşi timp, necesitatea apărării presupune că ea trebuie să aibă caracter idoneu, cu alte cuvinte, să
fie aptă prin natura ei să înlăture atacul.
Caracterul necesar al apărării nu implică însă faptul că ea trebuie să fie singura posibilitate de a înlătura
atacul. În măsura în care persoana atacată are la dispoziţie mai multe posibile mijloace de respingere a atacului,
ea poate în principiu uza de oricare dintre ele, sub rezerva respectării condiţiei proporţionalităţii.
c) apărarea trebuie să fie proporţională cu gravitatea atacului
Fapta săvârşită în apărare trebuie să prezinte o gravitate mai mică sau aproximativ egală cu cea a
atacului. Desigur că nu este vorba aici de un calcul matematic, ci de o apreciere globală, aşa cum se putea ea
realiza în condiţiile atacului.
Examenul de proporţionalitate trebuie să pornească de la urmările celor două acţiuni, adică urmarea pe
care cel mai probabil ar fi produs-o atacul şi urmarea produsă în urma apărării. Trebuie însă avute în vedere şi
valorile sociale în conflict, mijloacele utilizate în atac şi apărare, raportul de forţe dintre agresor şi victimă, precum
şi toate circumstanţele în care s-a desfăşurat atacul.
23
2.3. Efectele legitimei apărări
Întrunirea tuturor condiţiile analizate anterior face ca fapta comisă să fie lipsită de condiţia antijuridicităţii.
Aşa fiind, pentru o faptă comisă în legitimă apărare nu este posibilă aplicarea unei sancţiuni sau a altei măsuri cu
caracter penal (măsuri de siguranţă).
În plus, legitima apărare înlătură şi răspunderea civilă pentru prejudiciul suferit de atacator. Mai mult
decât atât, va fi exclusă răspunderea civilă şi pentru prejudiciul cauzat prin deteriorarea instrumentelor sau
mijloacelor folosite la desfăşurarea atacului, chiar dacă nu aparţin atacatorului. Dacă, spre exemplu, atacatorul sa folosit de un câine care nu îi aparţinea şi acesta a fost ucis, persoana care a beneficiat de efectul justificativ al
legitimei apărări nu va fi ţinută să repare prejudiciul astfel suferit de proprietarul câinelui. Acesta se va putea însă
îndrepta împotriva atacatorului, potrivit dreptului comun.
Legitima apărare nu înlătură însă răspunderea pentru faptele comise cu ocazia apărării în dauna unor
terţi, dacă aceştia nu au participat sau bunurile lor nu au fost folosite la comiterea atacului.
2.4. Legitima apărare prezumată
Conform art. 19 alin. (3) C.pen., se prezumă a fi în legitimă apărare, în condiţiile alin. (2), acela care
comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit
ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea modalităţi nelegale ori în timpul
nopţii.
Observăm că textul de lege instituie o prezumţie relativă, ce are drept consecinţă o răsturnare a sarcinii
probei, în sensul că nu persoana care invocă legitima apărare trebuie să dovedească îndeplinirea condiţiilor
cerute de lege cu privire la atac şi apărare, ci parchetul trebuie să probeze eventuala neîndeplinire a acestor
condiţii. Prin urmare, instituirea prezumţiei de legitimă apărare nu înlătură cerinţa îndeplinirii tuturor condiţiilor
prevăzute de lege pentru atac. Astfel, prezumţia de legitimă apărare este înlăturată atunci când s-a stabilit că
inculpatul şi-a dat seama că nu era vorba de un atac (intrusul a pătruns din eroare în curtea sa, fiind în stare de
ebrietate), sau că apărarea era vădit disproporţionată faţă de atac.
Pentru a fi în prezenţa prezumţiei, este necesar să fie întrunite mai multe condiţii: persoana să comită
fapta prevăzută de legea penală pentru a respinge pătrunderea fără drept (credem că prezumţia va fi aplicabilă şi
în cazul în care se încearcă scoaterea intrusului din spaţiul protejat) a unei persoane în anumite spaţii protejate,
expres enumerate – locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta –, atunci când
pătrunderea a avut loc fie prin anumite modalităţi (violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea modalităţi), fie în
timpul nopţii.
În fine, precizăm că apărarea legitimă prezumată de art. 19 alin. (3) C.pen. poate fi exercitată nu doar de
proprietarul locuinţei sau de cel care o foloseşte, ci de orice persoană care sesizează încercarea de pătrundere
sau pătrunderea fără drept în spaţiile arătate.
§ 3. Starea de necesitate
Potrivit art. 20 alin. (2) C.pen., este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva
de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei
persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt
vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.

La fel ca şi în cazul legitimei apărări, pentru a se putea invoca starea de necesitate, trebuie întrunite mai
multe condiţii, referitoare la starea de pericol şi respectiv, la acţiunea de salvare.

3.1. Condiţiile stării de pericol
a) pericolul trebuie să fie iminent
24
Caracterul iminent al pericolului presupune că acesta trebuie să fie pe punctul de a produce urmarea
vătămătoare pentru valoarea socială protejată. Pentru examinarea caracterului iminent al pericolului, judecătorul
trebuie să se plaseze la momentul comiterii acţiunii, evaluând situaţia aşa cum ar fi făcut-o un specialist în
domeniul respectiv (dacă situaţia dată presupune cunoştinţe de specialitate) sau un observator inteligent şi atent
(atunci când situaţia dată nu presupune cunoştinţe de specialitate) cu cunoştinţele sale şi cu cele de care
dispunea autorul, chiar dacă ulterior s-a dovedit că pericolul în realitate nu s-ar fi produs. Dacă la momentul
comiterii acţiunii, pericolul dispăruse, nu se mai poate reţine starea de necesitate. Spre exemplu, în cazul unui
naufragiu, se află în stare de necesitate persoana care loveşte o altă persoană pentru a-i lua colacul de salvare.
Dacă, însă, la momentul când aplică lovitura autorul primise deja o vestă de salvare, pericolul iminent pentru viaţa
sa trecuse, astfel că fapta de a lua şi colacul de salvare al victimei nu mai este comisă în stare de necesitate.
b) pericolul să fie inevitabil
Caracterul inevitabil al pericolului presupune că acesta nu ar fi putut fi înlăturat altfel decât prin comiterea
faptei prevăzute de legea penală. Cu alte cuvinte, comiterea faptei trebuie să fie singura soluţie de a salva
valoarea socială ameninţată de pericol. În măsura în care pericolul putea fi înlăturat fără a se recurge la o faptă
penală, starea de necesitate este exclusă. Aşa de pildă, un toxicoman nu va putea invoca starea de necesitate în
cazul unui furt comis pentru a-şi putea procura doza zilnică, întrucât starea de pericol rezultată din
neadministrarea dozei putea fi înlăturată prin prezentarea la un centru de asistenţă pentru toxicomani.
În măsura în care autorul dispune de mai multe posibilităţi de a înlătura pericolul, dar toate presupun
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, salvarea trebuie să se facă prin comiterea faptei mai puţin grave.
c) pericolul să nu fi fost creat în mod intenţionat de cel care invocă starea de necesitate
Astfel, o persoană care incendiază intenţionat imobilul în care se afla, nu poate invoca starea de
necesitate cu privire la o faptă de ucidere a unei alte persoane, comisă pentru a se putea salva din incendiu. În
acest caz nu este necesar ca autorul să fi dorit provocarea stării de necesitate – în exemplul nostru, nu este
necesar ca el să fi dorit uciderea persoanei în cauză şi să fi provocat incendiul ca pretext pentru aceasta – fiind
suficient ca intenţia să existe cu privire la urmarea care constituie starea de pericol (în cazul nostru, incendierea).
În măsura în care pericolul nu a fost provocat de către cel care invocă starea de necesitate, are mai puţină
importanţă originea acestuia. Astfel, el poate fi creat de o forţă a naturii – spre exemplu, un trăsnet loveşte un
copac provocând un incendiu, iar pentru a preveni extinderea lui se defrişează o anumită suprafaţă de pădure – de
acţiunea unui animal – spre exemplu, un cal speriat se îndreaptă în viteză spre un grup de copii, astfel că o
persoană care vede de la distanţă incidentul îl împuşcă – de anumite mijloace tehnice – spre exemplu, sistemul de
frânare al unei garnituri de tren de marfă se defectează, aşa încât pentru a se evita deraierea într-o zonă populată,
garnitura este aruncată în aer etc.
d) pericolul să ameninţe una dintre valorile arătate în art. 20 alin.(2)
Potrivit textului menţionat, pericolul poate să privească viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a
altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general.
În ceea ce priveşte valorile patrimoniale vizate de pericol, textul foloseşte o formulare generică, referinduse la „un bun important al său sau al altei persoane”. Importanţa bunului este o chestiune de apreciere în concret,
dar ceea ce trebuie reţinut este faptul că această importanţă nu se apreciază numai în raport de valoarea
economică a bunului în sine. Spre exemplu, poate fi un astfel de bun important un înscris susceptibil de a fi folosit
ca probă într-un proces, sau un înscris care consemnează anumite drepturi ale deţinătorului ori îi conferă o
anumită vocaţie (de pildă, un testament olograf).
3.2. Condiţiile acţiunii de salvare
Pentru a beneficia de justificarea atrasă de starea de necesitate, acţiunea de salvare trebuie să
îndeplinească la rândul ei mai multe condiţii.
a) acţiunea de salvare să îmbrace forma unei fapte tipice
25
b) acţiunea de salvare să fie comisă pentru a înlătura pericolul
Am arătat şi în cazul legitimei apărări că este necesară nu doar întrunirea în plan obiectiv a condiţiilor
stării de pericol, ci şi constatarea unui element subiectiv, adică conştientizarea acestui pericol de către cel care
acţionează şi voinţa lui de a-l înlătura. În măsura în care autorul prin fapta sa a înlăturat un pericol, dar fără a avea
cunoştinţă de acest lucru, nu se poate reţine starea de necesitate.
Această condiţie nu implică, însă, inadmisibilitatea reţinerii stării de necesitate în cazul infracţiunilor din
culpă. Ceea ce impune condiţia analizată este ca acţiunea comisă să fie menită să înlăture pericolul.
c) acţiunea de salvare să fie singura cale de evitare a pericolului
Astfel, dacă o persoană poate scăpa prin fugă de pericol, comiterea unei fapte prevăzute de legea penală
nu este justificată.
În plus, în măsura în care acţiunea nu era susceptibilă de a înlătura pericolul, ci doar a fost comisă în
contextul acestuia, nu se poate vorbi de o stare de necesitate.
d) acţiunea de salvare să nu producă o urmare vădit mai gravă decât aceea pe care ar fi produs-o pericolul
Această condiţie reprezintă reflectarea cerinţei proporţionalităţii în materia stării de necesitate.
Astfel, la fel ca şi în cazul legitimei apărări, nu este posibilă sacrificarea unei vieţi pentru salvarea unor
bunuri sau drepturi patrimoniale.
Aşa cum s-a subliniat în doctrină, aprecierea condiţiei proporţionalităţii nu se poate face doar pe baza unei
evaluări in abstracto a valorilor sociale aflate în conflict. Astfel, trebuie avute în vedere, pe lângă valoarea
intrinsecă a interesului salvat şi a celui sacrificat, caracterul reparabil sau ireparabil al prejudiciului cauzat,
importanţa socială a bunului, şansele reale de salvare a uneia dintre valorile sociale în conflict etc.
Legiuitorul nostru a lăsat o marjă de apreciere considerabilă în favoarea celui care invocă starea de
necesitate în ceea ce priveşte aprecierea proporţionalităţii, dat fiind că este exclusă reţinerea cauzei justificative
doar atunci când fapta a produs urmări vădit mai grave decât urmările probabile ale pericolului.
e) persoana care a comis acţiunea de salvare să nu fi avut obligaţia de a se sacrifica
Există anumite profesii sau ocupaţii care presupun o obligaţie implicită de a înfrunta anumite riscuri
specifice exercitării lor. Astfel, un pompier este obligat să suporte riscurile care decurg din stingerea unui incendiu,
salvatorii marini sau montani suportă riscurile acţiunilor de salvare, medicul suportă riscul de a cădea victimă unei
maladii contagioase etc.
Existenţa unei asemenea obligaţii de sacrificiu nu implică, însă, excluderea de plano a persoanelor în
cauză din sfera de aplicare a stării de necesitate. În primul rând, atunci când intervin pentru salvarea unui terţ, ei
acţionează, de regulă, în stare de necesitate. Aşa de pildă, pompierul care, pentru a salva o persoană dintr-un
incendiu, distruge bunuri ale altei persoane, nu va răspunde pentru fapta de distrugere, aceasta fiind comisă în
stare de necesitate.
Limitarea pe care o impune această condiţie este aceea că persoana care avea obligaţia de a înfrunta
pericolul nu va putea invoca starea de necesitate când a acţionat pentru a se salva pe sine cu încălcarea
obligaţiilor care îi reveneau. Aşa de pildă, pompierul nu se află în stare de necesitate atunci când provoacă
moartea unei persoane pentru a putea să coboare el pe scara de incendiu pentru a se salva.

3.3. Efectele stării de necesitate
La fel ca şi în cazul legitimei apărări, în ipoteza stării de necesitate suntem în prezenţa unei cauze
justificative, care înlătură deci orice posibilitate de aplicare a unei sancţiuni sau a altei măsuri cu caracter penal.
Cu toate acestea, există o diferenţă importantă faţă de legitima apărare, în planul răspunderii civile. În
cazul legitimei apărări prejudiciul era produs în dauna atacatorului, adică a celui care a comis o faptă nejustificată.
În situaţia stării de necesitate, prejudiciul se produce de cele mai multe ori în dauna unui terţ care nu are nimic
comun cu pericolul creat. De aceea şi soluţia trebuie să fie diferită. În cazul faptei comise în stare de necesitate,
26
persoana care a efectuat acţiunea de salvare a bunului propriu este ţinută să îl despăgubească pe terţ pentru
prejudiciul suferit de acesta în urma acţiunii de salvare.
În ipoteza în care acţiunea de salvare a fost efectuată pentru un terţ, cel în favoarea căruia s-a intervenit
va trebui să îl despăgubească pe cel care a suferit prejudiciul, salvatorul neintrând în vreun raport de drept civil cu
acesta din urmă.
§ 4. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii

Potrivit art. 21 C.pen., intitulat exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii:
(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în
îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta.
(2) Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală, constând în îndeplinirea unei obligaţii impuse
de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.
Suntem în prezenţa unei cauze justificative consacrate explicit doar de actualul Cod, în reglementarea
anterioară ea fiind recunoscută doar de doctrină şi jurisprudenţă. Caracterul justificativ al noi cauze îşi are
fundamentul în unitatea ordinii juridice, căci nu ar fi de conceput ca o activitate autorizată sau ordonată de o
normă juridică să fie considerată ilicită de către o altă normă.
În ceea ce priveşte exercitarea unui drept, în doctrină se arată că acesta îşi poate avea izvorul atât într-o
lege în sens restrâns, cât şi în alte acte normative (hotărâri, acte administrative individuale) sau în cutumă.
Cu titlu exemplificativ, ne vom opri în cele ce urmează asupra câtorva situaţii în care exercitarea unui
drept apare ca o cauză justificativă.
a) dreptul de corecţie al părinţilor asupra copiilor minori
Considerat de majoritatea doctrinei ca un drept de sorginte cutumiară, dreptul părinţilor de a aplica unele
corecţii de mică gravitate copiilor lor, este susceptibil de a înlătura caracterul ilicit în cazul unor fapte de gravitate
redusă (ameninţarea, lipsirea de libertate etc.).
Având în vedere modificările legislative din ultimii ani cu incidenţă în domeniul protecţiei drepturilor
copilului, trebuie să admitem că în prezent în sfera dreptului de corecţie nu se mai poate include şi dreptul de a
exercita violenţe fizice, chiar de mică intensitate [art. 193 alin. (1) C.pen.], astfel că acestea vor trebui considerate
ca fapte nejustificate şi atunci când au fost comise în cadru familial şi în legătură cu educarea minorului
Dreptul de corecţie poate fi delegat de către părinţi în favoarea altor persoane (educatori, persoane în
grija cărora este lăsat minorul), dar nu poate fi exercitat de persoane străine.
b) autorizarea oficială
De cele mai multe ori, absenţa unei autorizări din partea organului de stat competent apare ca un element
constitutiv al infracţiunii, astfel că autorizarea înlătură însăşi prevederea faptei în legea penală. În ipoteza în care
legiuitorul nu a prevăzut acest element de constitutiv, existenţa unei autorizări are semnificaţia unei cauze
justificative. Aşa de pildă, exhumarea unui cadavru întruneşte elementele constitutive ale faptei prevăzute de art.
383 C.pen., însă atunci când s-a efectuat cu autorizaţia emisă de organul de stat competent, nu va avea caracter
ilicit şi, deci, nu va constitui infracţiune.
c) exercitarea unor drepturi ale creditorului
Spre exemplu, dreptul de retenţie, recunoscut de doctrină şi jurisprudenţă în favoarea creditorului cu
privire la bunul debitorului până la executarea obligaţiilor născute în legătură cu lucrul respectiv, constituie o cauză
justificativă în cazul faptei de abuz de încredere (art. 238 C.pen.), comisă în modalitatea refuzului de restituire.
27
În ceea ce priveşte îndeplinirea unei obligaţii, aceasta poate avea semnificaţia unei cauze justificative,
indiferent dacă este vorba de o obligaţie izvorâtă direct dintr-o normă juridică sau dintr-o dispoziţie a autorităţii.
Spre exemplu, fapta de a demola un imobil aparţinând altei persoane întruneşte elementele constitutive
ale distrugerii prevăzute de art. 253 C.pen. Dacă, însă, demolarea se face pentru punerea în executare a unei
hotărâri judecătoreşti emise în acest sens, fapta nu va contraveni ordinii juridice şi nu va constitui infracţiune.
Atunci când ordinul de a comite fapta prevăzută de legea penală a fost emis de o autoritate, executarea
sa constituie deci cauză justificativă, cu excepţia situaţiei în care ordinul este vădit ilegal. Prin urmare, executarea
unui ordin ilegal intră şi ea sub incidenţa cauzei justificative, în măsura în care ordinul nu este vădit ilegal. Spre
exemplu, punerea în executare a unui mandat de arestare emis de judecător nu atrage răspunderea penală a
celui care l-a executat, chiar şi atunci când arestarea a fost dispusă cu încălcarea regulilor de competenţă
materială (ordin nelegal). Dacă însă arestarea a fost dispusă de primarul localităţii, ordinul este vădit ilegal şi nu
poate constitui o cauză justificativă pentru cel care l-a executat.
§ 5. Consimţământul persoanei vătămate
Potrivit art. 22 C.pen., este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu consimţământul
persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol.
Textul prevede, însă, în termeni imperativi că această cauză nu va produce efecte în cazul infracţiunilor contra
vieţii, precum şi atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia.
Suntem şi de această dată în prezenţa unei cauze justificative nou-introduse, dispoziţiile art. 22
reprezentând un element de noutate pentru legislaţia noastră penală.
Unele precizări credem că trebuie făcute de la început: consimţământul persoanei vătămate poate
îndeplini mai multe funcţii. El poate constitui o cauză de înlăturare unui element constitutiv al infracţiunii, atunci
când absenţa consimţământului apare ca un astfel de element. Spre exemplu, furtul este luarea unui bun mobil din
posesia sau detenţia altuia fără consimţământul acestuia (art. 228 C.pen.).
Alteori, consimţământul are valenţele unei cauze de atenuare a răspunderii penale [a se vedea, de
exemplu, art. 190 C.pen.].
O altă posibilă funcţie a consimţământului, care ne interesează în acest context, constă în aptitudinea sa
de a înlătura, în anumite cazuri, caracterul nejustificat al faptei, cu alte cuvinte de a opera ca şi cauză justificativă.
Astfel, consimţământul apare ca o cauză justificativă în cazul acelor infracţiuni prin care se protejează o valoare al
cărei purtător este persoana fizică sau juridică subiect pasiv şi de care acest subiect poate dispune.
Condiţii de valabilitate a consimţământului:
a) consimţământul trebuie să fie valabil exprimat
Aceasta înseamnă, în primul rând, că titularul valorii sociale ocrotite trebuie să fie o persoană care
înţelege semnificaţia actului său de dispoziţie şi îl face în cunoştinţă de cauză. Valabilitatea consimţământului nu
este, însă, condiţionată de existenţa capacităţii de exerciţiu din dreptul civil. În acest sens s-a pronunţat şi practica
noastră judiciară cu privire la delimitarea infracţiunii de viol faţă de cea de act sexual cu un minor, reţinând violul
atunci când datorită vârstei victima nu avea reprezentarea actului pe care îl comite, fără a face, însă, vreo referire
la capacitatea civilă.
Nu există însă, de regulă, condiţii referitoare la forma pe care consimţământul trebuie să o îmbrace, el
fiind valabil indiferent dacă a fost exprimat în formă orală sau scrisă. Mai mult, consimţământul poate fi chiar tacit,
în măsura în care constă într-un comportament univoc al titularului dreptului. Spre exemplu, de faţă cu proprietarul
unui bun, cineva îl distruge, iar proprietarul nu face nimic pentru a-l împiedica sau dezaproba.
Totuşi, în anumite cazuri, datorită importanţei valorii sociale ocrotite şi riscului comiterii unor abuzuri,
consimţământul trebuie să îmbrace o anumită formă cerută de lege. Aşa de pildă, art. 144 din Legea nr. 95/2006
impune în materia prelevării şi transplantului de ţesuturi şi organe umane o serie de condiţii de formă pentru
28
consimţământ. Astfel, acesta trebuie dat în formă scrisă, conform unui model stabilit prin lege, cu avizul comisiei
de avizare a donării etc.
b) consimţământul trebuie să fie actual
Această condiţie implică faptul că el trebuie să existe la momentul comiterii infracţiunii – deci să fie
exprimat până cel târziu la momentul primului act de executare – şi să se menţină pe toată perioada comiterii
acţiunii. O ratificare ulterioară a actului comis nu echivalează cu un consimţământ.
c) consimţământul trebuie să privească o valoare socială de care titularul poate dispune
Această condiţie constituie nucleul problematicii referitoare la validitatea consimţământului ca şi cauză
justificativă şi, în acelaşi timp, principala limită în privinţa sferei faptelor cu privire la care poate opera.
Se consideră ca fiind disponibile acele drepturi care nu prezintă o imediată utilitate socială şi care sunt
recunoscute de stat în primul rând pentru a asigura confortul individului. Astfel, este exclusă relevanţa justificantă
a consimţământului în cazul faptelor care aduc atingere unui interes colectiv, aşa cum se întâmplă în cazul
infracţiunilor contra siguranţei statului, contra înfăptuirii justiţiei, contra sănătăţii publice etc.
Constituie, în schimb, drepturi disponibile majoritatea drepturilor patrimoniale. Astfel, în principiu, orice
proprietar poate consimţi ca bunul său să fie distrus de o altă persoană. Există, însă, şi o excepţie. Atunci când
legea incriminează distrugerea bunului propriu de către însuşi proprietar, consimţământul este ineficient, pentru că
proprietarul nu poate transmite altuia un drept pe care nu îl are.
În ceea ce priveşte drepturile intim legate de persoana titularului, situaţia este mult mai complexă. Se
consideră în majoritatea sistemelor juridice actuale ca fiind indisponibil dreptul la viaţă, eutanasia fiind sancţionată
şi în dreptul nostru ca omor.
Alte drepturi individuale (sănătate, integritate corporală, libertate, demnitate, onoare) sunt considerate
drepturi disponibile în principiu, în măsura în care consimţământul dat nu are ca efect o sacrificare totală a
dreptului în cauză sau nu este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri.
d) consimţământul trebuie să provină de la titularul valorii sociale ocrotite
Spre exemplu, în cazul infracţiunilor contra familiei, consimţământul este lipsit de efecte, pentru că titularul
valorii sociale ocrotite este societatea şi nu unul dintre soţi. De aceea, consimţământul soţiei pentru încheierea de
către soţ a unei noi căsătorii nu justifică infracţiunea de bigamie.
Cel mai adesea, consimţământul este exprimat personal de către autor, dar nu este exclusă de plano nici
posibilitatea exprimării consimţământului printr-un reprezentant. Aşa de pildă, proprietarul unui bun poate delega
unui administrator dreptul de a consimţi la distrugerea acestuia. Există, însă, şi valori sociale intim legate de
persoana titularului, în cazul cărora consimţământul nu se poate exprima de o altă persoană. Spre exemplu,
consimţământul mamei ca un bărbat să aibă un raport sexual cu fiica sa nu are nicio valoare în lipsa
consimţământului personal al fiicei.
e) consimţământul să fie determinat
Consimţământul nu este valabil atunci când urmările acţiunii consimţite nu pot fi determinate anterior
comiterii faptei. Nu este, însă, incompatibilă cu condiţia caracterului determinat al consimţământului, efectuarea
acţiunii de către un număr nedeterminat de persoane, dacă aceasta a fost voinţa titularului dreptului. Spre
exemplu, proprietarul unei livezi anunţă că oricine poate să culeagă fructele rămase în livadă.
În măsura în care aceste condiţii sunt reunite, trebuie recunoscute consimţământului persoanei vătămate
efecte similare oricărei cauze justificative. Aşa fiind, fapta nu va constitui infracţiune. Mai mult, având în vedere că
eventualul prejudiciu se produce în dauna celui care a consimţit la comiterea faptei, nu se va putea angaja nici
răspunderea civilă în sarcina celui care a comis acţiunea consimţită.
29
Secţiunea a V-a: INFRACŢIUNEA – FAPTĂ IMPUTABILĂ. CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE
§ 1. Preliminarii
Pentru a putea fi îndeplinită condiţia imputabilităţii, cu alte cuvinte pentru a-i putea reproşa autorului fapta
prevăzută de legea penală, comisă cu vinovăţie şi nejustificată pe care tocmai a comis-o, trebuie să putem
constata in concreto unele elemente, aşa numitele „sub-condiţii” ale imputabilităţii.
Este necesar să putem stabili că agentul a acţionat în stare de responsabilitate (1), cunoscând elementele
de fapt şi de drept relevante pentru a înţelege caracterul nejustificat al faptei sale (2), respectiv că în cazul concret
a putut să îşi adapteze conduita conform cu norma de incriminare (3).
Maniera de sub-clasificare a imputabilităţii în mai multe componente nu este doar o altă clasificare
teoretică, abstractă şi fără utilitate practică. Aşa cum vom arăta în cele ce urmează, înţelegerea profundă a
componentelor cumulative ale imputabilităţii este extrem de importantă. Aceasta deoarece cauzele de
neimputabilitate reglementate în cuprinsul art. 24 – 31 C. pen. înlătură, fiecare în parte, după caz, doar una dintre
aceste sub-componente.
Punctual, în primul rând, pentru a-i putea reproşa agentului fapta comisă, trebuie să putem constata că
acesta era responsabil, cu alte cuvinte că avea discernământ, înţelegând semnificaţia faptelor sale.
În al doilea rând, odată constatată prezenţa discernământului, este necesar ca autorul să fi avut
reprezentarea semnificaţiei faptelor sale şi de a fi stăpân pe acestea – cu alte cuvinte, este necesar ca autorul să
fi cunoscut caracterul nejustificat al faptei sale la momentul comiterii acesteia.
În fine, presupunând că agentul avea discernământ şi a cunoscut caracterul ilicit al faptei sale, trebuie să
putem stabili că în cazul concret avea posibilitatea să respecte cerinţele normei juridice.
§ 2. Responsabilitatea. Cauzele care înlătură responsabilitatea
Ca prim element al imputabilităţii, responsabilitatea presupune aptitudinea subiectului de a adopta o
conduită conformă cu exigenţele ordinii juridice, cu alte cuvinte, capacitatea de a înţelege semnificaţia antijuridică
a faptei sale şi de a-şi dirija conduita în consecinţă. De aceea, existenţa responsabilităţii presupune un anumit
grad de maturizare a persoanei umane, dar şi o stare bio-psihică de natură a-i permite subiectului să cunoască
semnificaţia actului său şi să îşi dirijeze într-un anumit mod conduita.
La fel ca majoritatea Codurilor penale europene, nici Codul nostru nu defineşte responsabilitatea, o
definiţie fiind construită de doctrină prin interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 28, referitor la
iresponsabilitate. Pe această bază, s-a decis că responsabilitatea este aptitudinea persoanei de a-şi da seama de
faptele sale, de semnificaţia socială a acestora, precum şi de a-şi putea determina şi dirija în mod conştient voinţa
în raport cu aceste fapte. Responsabilitatea presupune deci existenţa a doi factori: un factor intelectiv şi un factor
volitiv. Factorul intelectiv implică aptitudinea subiectului de a se orienta în lumea exterioară pe baza unei percepţii
nealterate a realităţii, adică, întâi de toate, capacitatea de a înţelege semnificaţia propriului comportament şi de a
evalua posibilele consecinţe, pozitive sau negative, asupra terţilor. Factorul volitiv presupune capacitatea de
control asupra impulsurilor de a acţiona şi de a-şi dirija conduita pe baza unei motivări raţionale.
Codul nostru penal reglementează trei cauze care exclud responsabilitatea: iresponsabilitatea, beţia şi
minoritatea.
2.1. Minoritatea
Potrivit art. 27 C.pen., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor, care la
data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal.
În acest caz, autorul nu îndeplineşte condiţiile pentru a i se face reproşul privind comiterea faptei, dată
fiind insuficienta sa dezvoltare psiho-fizică, ce nu îi permite să înţeleagă semnificaţia socială a faptelor sale.
30
Potrivit art. 113 C.pen., capacitatea penală a minorului se determină în mod diferit, în funcţie de vârsta
acestuia. Astfel, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, minorul cu vârsta cuprinsă între 14
şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a lucrat cu discernământ, iar minorul care a împlinit 16 ani
răspunde penal.
Prin urmare, în cazul minorului cu vârsta sub 14 ani, operează o prezumţie absolută în sensul lipsei
discernământului, prezumţie nesusceptibilă de probă contrară indiferent de gradul de dezvoltare psiho-fizică a
minorului şi indiferent de natura infracţiunii comise. Prin urmare, în acest caz, minorul nu va răspunde penal
niciodată, fără excepţie.
În cazul minorului cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani, operează tot o prezumţie a lipsei discernământului,
dar această prezumţie poate fi răsturnată prin dovada contrară, adică prin proba existenţei discernământului.
Existenţa discernământului se stabileşte pe baza concluziei unei expertize de specialitate şi ea se raportează
întotdeauna la fapta concretă. De aceea, este posibil ca în ipoteza comiterii de către minor a mai multor fapte
prevăzute de legea penală, în raport cu unele să se constate prezenţa discernământului, iar în raport cu altele să
se stabilească absenţa acestuia.
În fine, în cazul minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, operează o prezumţie în sensul existenţei
discernământului. Aceasta nu înseamnă că responsabilitatea minorului aflat în această situaţie nu ar putea fi
înlăturată în temeiul intoxicaţiei sau al iresponsabilităţii, la fel cum se întâmplă şi în cazul majorului.
În ipoteza în care minorul a început comiterea unei infracţiuni cu durată de consumare înainte de
împlinirea vârstei de 14 ani şi a continuat, cu discernământ, comiterea faptei după acest moment, el va răspunde
numai pentru actele săvârşite după împlinirea vârstei de 14 ani. Face excepţie infracţiunea progresivă, în cazul
căreia, pentru angajarea răspunderii penale a minorului, este necesar ca acţiunea să fi fost comisă în perioada în
care a acţionat cu discernământ.
În concluzie, minorii care au acţionat fără discernământ – cei sub 14 ani, cei cu vârsta între 14 – 16 ani
pentru care expertiza nu a demonstrat existenţa discernământului, respectiv cei peste 16 ani pentru care s-a
probat că au acţionat fără a fi responsabili – nu vor răspunde penal, căci nu au comis o infracţiune, ci doar o faptă
prevăzută de legea penală, cu vinovăţie şi nejustificată. În consecinţă, ca regulă generală nu se vor putea aplica
sancţiunile de drept penal specifice ipotezei în care un minor a comis o infracţiune – facem referire aici la măsurile
educative (pe care le vom studia în semestrul al II-lea).
Totuşi, conform art. 84 din Legea nr. 272/2004 privind promovarea drepturilor copilului, în acest caz, la
propunerea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului în a cărei unitate administrativ-teritorială se
găseşte copilul, se va lua fie măsura plasamentului, fie cea a supravegherii specializate.
Organul competent a dispune asupra măsurii este Comisia pentru Protecţia Copilului, dacă există acordul
părinţilor/ reprezentantului legal al copilului, respectiv instanţa, dacă acest acord lipseşte.
Organul competent a dispune asupra măsurii este Comisia pentru Protecţia Copilului, dacă există acordul
părinţilor/ reprezentantului legal al copilului, respectiv instanţa, dacă acest acord lipseşte.
Criteriile de care se va ţine seama la dispunerea măsurii sunt precizate expres în lege, şi anume:
a) condiţiile care au favorizat săvârşirea faptei;
b) gradul de pericol social al faptei;
c) mediul în care a crescut şi a trăit copilul;
d) riscul săvârşirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea penală;
e) orice alte elemente de natură a caracteriza situaţia copilului.
1. Măsura supravegherii specializate constă în menţinerea copilului în familia sa, sub condiţia respectării de
către acesta a unor obligaţii, cum ar fi:
a) frecventarea cursurilor şcolare;
31
b) utilizarea unor servicii de îngrijire de zi (serviciile de zi sunt acele servicii prin care se asigură menţinerea,
refacerea şi dezvoltarea capacităţilor copilului şi ale părinţilor săi, pentru depăşirea situaţiilor care ar putea
determina separarea copilului de familia sa);
c) urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie;
d) interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite persoane.
2. În cazul în care menţinerea în familie nu este posibilă, sau atunci când copilul nu îşi îndeplineşte obligaţiile
stabilite prin măsura supravegherii specializate, comisia/instanţa, poate dispune plasamentul acestuia în familia
extinsă ori în cea substitutivă, precum şi îndeplinirea obligaţiilor dispuse iniţial.
Conform art. 4 din lege, prin familie extinsă se înţelege: copilul, părinţii şi rudele acestuia până la gradul IV
inclusiv, iar prin familie substitutivă – persoanele, altele decât cele care aparţin familiei extinse, care, în condiţiile
legii, asigură creşterea şi îngrijirea copilului.
Dacă fapta comisă prezintă un grad de pericol social ridicat, precum şi în cazul în care ulterior aplicării
măsurilor deja expuse, minorul mai comite fapte prevăzute de legea penală, comisia/ instanţa dispune, pe
perioadă determinată, plasamentul într-un serviciu de tip rezidenţial. Serviciile de tip rezidenţial sunt acele
servicii prin care se asigură protecţia, creşterea şi îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinţii săi,
ca urmare a stabilirii în condiţiile prezentei legi a măsurii plasamentului. Din această categorie fac parte centrele
de plasament şi centrele de primire a copilului în regim de urgenţă. Potrivit art. 5 din H.G. nr. 1439/2004, serviciile
de tip rezidenţial specializate se organizează ca centre de orientare, supraveghere şi sprijinire a reintegrării
sociale a copilului.
Împrejurările care au stat la baza stabilirii acestor măsuri sunt verificate trimestrial de către direcţia
generală de asistenţă socială şi protecţia copilului. Dacă s-au modificat împrejurările, este sesizată
comisia/instanţa în vederea modificării/încetării măsurii (drept de sesizare au şi părinţii, reprezentanţii legali ai
copilului sau chiar acesta).
Raportat la procedura de urmat în aceste cazuri, legea mai face unele precizări:
a) Este interzis a se da publicităţii orice date referitoare la săvârşirea unei astfel de fapte de către minorul
care nu răspunde penal, inclusiv date privind identitatea acestuia;
b) Pe toată durata aplicării acestor măsuri, vor fi asigurate servicii specializate, pentru a-i asista pe copii în
procesul de reintegrare în societate [potrivit art. 4 din H.G. nr. 1439/2004, activităţile desfăşurate în cadrul
serviciilor specializate destinate protecţiei copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal au
drept obiective: a) prevenirea şi combaterea acţiunilor sau comportamentelor deviante ale copiilor; b)
educarea copiilor în spiritul respectului faţă de lege şi faţă de valorile morale, în spiritul toleranţei,
demnităţii şi solidarităţii; c) încurajarea şi sprijinirea copiilor în evoluţia spre o viaţă responsabilă şi
corectă; d) responsabilizarea şi conştientizarea copiilor faţă de factorii ce le-ar putea periclita dezvoltarea
fizică şi morală; e) reintegrarea şcolară, familială ori socială a copilului];
c) Tipurile de servicii, precum şi standardele lor de asigurare se vor stabili prin Hotărâre de Guvern.
2.2. Iresponsabilitatea
Potrivit art. 28 C.pen., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în
momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea să le
controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze.
Starea de iresponsabilitate se poate datora, potrivit art. 28 C.pen. şi altor cauze decât o afecţiune psihică.
În categoria acestor cauze se includ, de pildă, somnul, somnambulismul, stările hipnotice etc. Spre exemplu, o
persoană care în timpul somnului rosteşte cuvinte ameninţătoare la adresa altei persoane nu va răspunde pentru
o infracţiune de ameninţare. Aceste stări, pentru a înlătura imputabilitatea, trebuie să nu fi fost anume provocate
de către autor. Nu se includ în categoria altor cauze acele împrejurări care au fost reţinute de legiuitor ca şi cauze
autonome de înlăturare a imputabilităţii, aşa cum se întâmplă în cazul minorităţii şi intoxicaţiei.
32
Atunci când iresponsabilitatea se datorează unei boli psihice, ea poate să fie permanentă sau temporară
(perioadele de luciditate alternând cu cele de iresponsabilitate), astfel că trebuie constatat pentru fiecare
infracţiune în parte dacă starea de iresponsabilitate a fost prezentă la momentul comiterii ei.
În cazul infracţiunilor cu durată de consumare, iresponsabilitatea trebuie să existe pe toată perioada
comiterii infracţiunii, în caz contrar, autorul răspunzând pentru partea din acţiune comisă în stare de
responsabilitate.
Referitor la efectele iresponsabilităţii, aşa cum am anticipat deja, ea înlătură cea de-a patra trăsătură
generală a infracţiunii – imputabilitatea – excluzând astfel posibilitatea aplicării unei pedepse sau măsuri educative.
În schimb, iresponsabilitatea nu afectează caracterul nejustificat, făcând astfel posibilă aplicarea unor măsuri de
siguranţă (spre exemplu, internarea medicală).
2.3. Intoxicaţia
Conform art. 29 C.pen., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care,
în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea să le
controleze, din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive.
Observăm preferinţa legiuitorului de a opera cu noţiunea de intoxicaţie. Se doreşte, astfel, ca instituţia să
aibă o sferă de aplicare mai largă, urmând ca această cauză să se aplice nu doar în ipoteza consumului de
substanţe alcoolice, ci şi a altor substanţe cu efect similar. Se vor încadra în această categorie, în principal,
substanţele psihoactive, anume stabilite prin lege, la propunerea Ministerului Sănătăţii, aşa cum prevede art. 241
din Legea nr. 187/2012.
Art. 29 C. pen. prevede în mod expres că starea de intoxicaţie în care s-a aflat agentul la momentul
comiterii faptei trebuie să fie involuntară. Analizând conjugat această condiţie cu necesitatea ca discernământul să
fie înlăturat (abolit integral), în considerarea intoxicării, rezultă că doar intoxicaţia involuntară completă va conduce
la înlăturarea responsabilităţii.

2.4. Ipoteza provocării iresponsabilităţii – actio libera in causa
Aşa cum am precizat deja, momentul la care se apreciază existenţa responsabilităţii subiectului este
momentul comiterii acţiunii. Astfel, dacă la momentul comiterii acţiunii autorul se află în una dintre stările care
exclud imputabilitatea, analizate anterior, el nu va răspunde penal, chiar dacă rezultatul se produce după ce el şi-a
dobândit sau redobândit capacitatea intelectivă şi volitivă. Spre exemplu, dacă autorul se afla în stare de
intoxicaţie involuntară completă la momentul acţiunii de lovire a victimei, este fără relevanţă faptul că decesul ei
intervine imediat sau după un interval mai mare de timp, când autorul era responsabil. În nici o situaţie el nu va
răspunde penal pentru fapta comisă.
Dacă însă autorul comite acte de executare şi după dispariţia stării de iresponsabilitate, el va putea fi tras
la răspundere pentru aceste acte.
Se poate deci afirma, pe această bază, că momentul evaluării responsabilităţii, momentul în raport de
care intervine reproşul pentru conduita antijuridică, coincide cu momentul comiterii acţiunii.
Această regulă este, potrivit unei părţi a doctrinei, susceptibilă de o excepţie, în cazul aşa numitei actio
libera in causa. Această sintagmă este utilizată pentru a desemna situaţia în care, la momentul comiterii acţiunii,
autorul nu era responsabil, dar la un moment anterior, când a fost responsabil, a provocat în mod intenţionat sau
din culpă cauza viitoarei sale iresponsabilităţi. Spre exemplu, o persoană ajunge voluntar în stare de intoxicaţie
completă, stare în care comite o infracţiune. Tot astfel, angajatul căilor ferate responsabil cu semnalizarea
circulaţiei adoarme în timpul serviciului şi astfel se produce coliziunea a două trenuri.
În acest caz, deşi la momentul comiterii acţiunii autorul nu mai are capacitatea de a înţelege şi nici
autocontrol, el va fi totuşi responsabil pentru infracţiunea comisă, tocmai în considerarea faptului că la momentul
provocării stării de iresponsabilitate capacitatea intelectivă şi cea volitivă erau prezente. De aici şi explicaţia
sintagmei folosite pentru a denumi aceste situaţii: deşi acţiunea nu s-a desfăşurat în condiţiile unei voinţe libere,
cauza ei se situează la un moment în care autorul dispunea în mod liber de voinţa sa.
33
În practică trebuie să distingem între mai multe posibile ipoteze de actio libera in causa, în funcţie de
poziţia subiectivă a autorului. O primă situaţie este aceea în care subiectul îşi provoacă starea de
iresponsabilitate, cu scopul de a comite o infracţiune. În acest caz, este în afara oricărei îndoieli că, în măsura în
care infracţiunea comisă este cea dorită, autorul va răspunde pentru o faptă intenţionată.
O a doua situaţie este cea în care autorul nu a dorit să comită o infracţiune şi nu şi-a provocat starea de
iresponsabilitate în acest scop, dar, la momentul provocării stării de iresponsabilitate, a prevăzut şi acceptat faptul
că sub imperiul ei ar putea comite o infracţiune. Şi în această ipoteză se admite în mod unanim în doctrină şi
jurisprudenţă că răspunderea autorului va fi antrenată pentru o infracţiune intenţionată (intenţie eventuală).
În ipoteza în care subiectul îşi provoacă din culpă starea de iresponsabilitate, în sarcina lui trebuie reţinută
o faptă din culpă, şi nu una intenţionată, iar aceasta doar în măsura în care urmarea produsă în stare de
iresponsabilitate era previzibilă la momentul inducerii acestei stări.
§ 3. Cunoaşterea caracterului nejustificat al faptei. Eroarea
3.1. Aspecte generale
Pentru a putea constata imputabilitatea, este necesar ca subiectul să fie responsabil, adică să aibă
capacitatea de a-şi reprezenta semnificaţia actelor sale. Această condiţie nu este însă suficientă, fiind, în egală
măsură, necesară cunoaşterea actuală sau posibilă a caracterului ilicit al conduitei.
Atunci când imaginea pe care subiectul şi-a format-o despre un anumit element nu corespunde realităţii,
ne aflăm în prezenţa unei erori.
Potrivit art. 30 C.pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care,
în momentul comiterii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul
penal al faptei.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea penală le pedepseşte, numai dacă
necunoaşterea stării, situaţiei ori împrejurării respective nu este ea însăşi rezultatul culpei.
(3) Nu constituie circumstanţă agravantă sau element circumstanţial agravant starea, situaţia ori împrejurarea
pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii.
(4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător şi în cazul necunoaşterii unei dispoziţii legale
extrapenale.
(5) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită ca urmare a necunoaşterii sau cunoaşterii
greşite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată.

3.2. Eroarea asupra elementelor constitutive şi eroarea asupra caracterului ilicit al faptei
Principala modificare adusă de Noul Cod penal în materia erorii priveşte renunţarea la distincţia clasică
între eroarea de fapt şi eroarea de drept, în favoarea clasificării moderne a formelor erorii, în eroare asupra
elementelor constitutive şi eroare asupra caracterului ilicit al faptei.
Eroarea asupra elementelor constitutive are ca efect, în măsura în care este invincibilă, înlăturarea
vinovăţiei din structura laturii subiective. Într-adevăr, întrucât autorul se înşeală în privinţa unei împrejurări indicate
în conţinutul infracţiunii, eroarea afectează unul dintre elementele intenţiei – elementul intelectiv. În absenţa
acestuia, nu se mai poate vorbi despre o intenţie, astfel că este exclusă răspunderea pentru o faptă intenţionată.
Eroarea lasă, de regulă, să subziste răspunderea pentru o faptă din culpă, în măsura în care această modalitate
este incriminată. Spre exemplu, dacă din neatenţie, un vânător trage asupra unei persoane, pe care o confundă
cu un mistreţ, eroarea sa exclude răspunderea pentru fapta intenţionată (omor), dar autorul va răspunde pentru o
ucidere din culpă. Dacă însă eroarea ar fi fost invincibilă, cu alte cuvinte dacă nu s-ar fi datorat culpei subiectului,
ea ar fi exclus şi răspunderea pentru fapta din culpă.
În situaţia în care eroarea nu poartă asupra unui element constitutiv propriu-zis al infracţiunii, ci asupra
unei circumstanţe agravante, circumstanţa nu se va reţine în sarcina inculpatului. Spre exemplu, în cazul omorului
calificat, săvârşit asupra unei femei gravide [art. 189 alin. (1) lit. g) C.pen.], dacă autorul nu cunoaşte starea de
34
graviditate a victimei, răspunderea sa va fi antrenată pentru un omor simplu (în măsura în care nu sunt incidente
alte circumstanţe de calificare).
Eroarea asupra caracterului ilicit al faptei poartă asupra interdicţiei privind comportamentul în cauză,
asupra caracterului său ilegal. În acest caz, autorul este conştient de comiterea unei fapte prevăzute de legea
penală, dar consideră că fapta sa este autorizată de ordinea juridică, ceea ce în realitate nu se întâmplă. Spre
exemplu, comite fapta sub imperiul erorii asupra caracterului nejustificat cel care consideră, în mod eronat, că
aceasta nu este prevăzută de o normă penală, ori că în cazul stării de necesitate nu este necesar ca acţiunea de
salvare să fie singura modalitate de a înlătura pericolul. Potrivit concepţiei actuale, eroarea asupra caracterului
ilicit nu afectează elementul subiectiv al conţinutului constitutiv (vinovăţia), ci îşi produce efectele în planul
imputabilităţii. În consecinţă, această eroare înlătură imputabilitatea doar atunci când este invincibilă, iar în situaţia
în care se datorează culpei făptuitorului, el va continua să răspundă pentru o faptă intenţionată, însă se va putea
reţine o circumstanţă atenuantă.

Eroarea asupra elementelor constitutive şi eroarea asupra caracterului ilicit se pot înfăţişa atât ca erori de
fapt, cât şi ca erori de drept. Spre exemplu, în cazul unei infracţiuni de furt, eroarea asupra elementelor
constitutive îmbracă forma unei erori de fapt atunci când autorul crede că proprietarul bunului şi-a dat
consimţământul pentru luarea acestuia, şi este o eroare de drept atunci când autorul crede, în mod eronat, că,
potrivit legii civile, bunul se află deja în proprietatea sa. Tot astfel, în cazul unei legitime apărări, eroarea asupra
caracterului ilicit constituie o eroare de fapt dacă autorul crede în mod eronat că se află în faţa unui atac, şi o
eroare de drept în măsura în care el crede că, potrivit legii, nu este necesară proporţionalitatea între apărare şi
atac.
Consacrând eroarea asupra caracterului ilicit, Noul Cod penal, spre deosebire de reglementarea
anterioară, consacră şi eroarea asupra unei norme penale. Această eroare produce efecte, aşa cum arătam, doar
în ipoteza în care este invincibilă, astfel încât ea va fi foarte rar reţinută în practică. Spre exemplu, se poate reţine
o eroare de drept penal în cazul unei fapte incriminate în ziua precedentă prin ordonanţă de urgenţă şi comisă în
primele ore de la intrarea în vigoare a textului, când nu exista nicio posibilitate de a lua cunoştinţă de conţinutul
acestuia. Tot astfel, se poate invoca eroarea atunci când autorul este indus în eroare chiar de către un
reprezentant al autorităţii. De pildă, el solicită o autorizaţie, iar autoritatea competentă să o elibereze îi răspunde
că pentru activitatea respectivă nu este nevoie de autorizaţie. Dacă ulterior va fi urmărit penal pentru infracţiunea
de exercitare fără autorizaţie a activităţii în cauză, el va putea invoca eroarea de drept. Eroare nu se reţine atunci
când comiterea faptei s-a datorat unui sfat greşit dat de avocatul celui în cauză.
3.3. Unele ipoteze particulare ale erorii de fapt asupra elementelor constitutive
Eroarea de fapt poate privi diferite elemente constitutive ale infracţiunii, astfel că, pe această bază, în
doctrină au fost evidenţiate mai multe situaţii speciale.
3.3.1. Eroarea asupra obiectului acţiunii (error in objecto, error in persona)
Există atunci când obiectul material al infracţiunii este distinct de cel pe care şi-l reprezentase autorul. În
aceste cazuri se admite, de regulă, caracterul irelevant al erorii, întrucât legea protejează în mod egal obiectele
juridice de aceeaşi natură, indiferent cine este titularul concret al fiecărei valori.

3.3.2. Eroarea asupra cursului cauzal (aberratio causae)
Există atunci când rezultatul acţiunii a fost cel prevăzut de către autor, dar s-a produs în alt mod decât a
prevăzut acesta. Spre exemplu, A aruncă victima de pe un pod pentru ca aceasta să moară înecată, dar victima
decedează zdrobindu-se în cădere de un pilon al podului.
În doctrină se consideră că sunt posibile mai multe distincţii pe terenul aberratio causae. În primul rând,
trebuie avută în vedere ipoteza unei devieri totale a cursului cauzal, aşa cum se întâmplă atunci când autorul
aplică victimei mai multe lovituri cu intenţia de a o ucide, iar ulterior victima, transportată la spital, decedează în
35
urma unui incendiu izbucnit în spital. În acest caz, autorul va răspunde doar pentru o tentativă de omor, dar nu în
considerarea erorii (aberratio causae), ci datorită lipsei raportului de cauzalitate între acţiunea sa şi rezultat.
O a doua situaţie este cea în care devierea cursului cauzal este neesenţială, când eroarea nu va produce
niciun fel de efecte. Spre exemplu, victima, rănită în urma tentativei de omor, decedează câteva săptămâni mai
târziu la spital datorită complicaţiilor survenite în evoluţia leziunilor traumatice. În acest caz, autorul va răspunde
pentru o infracţiune de omor, eroarea fiind neesenţială.
Rămâne, însă, controversată în doctrină soluţia în cazurile în care autorul, convins că rezultatul s-a
produs deja, săvârşeşte o a doua acţiune, care produce de fapt rezultatul dorit. Spre exemplu, autorul
ştrangulează victima, iar apoi, convins că aceasta a decedat, îi aruncă în apă corpul pentru a ascunde cadavrul. În
realitate, însă, victima nu era decedată în momentul aruncării în apă şi moare înecată. În ceea ce ne priveşte,
considerăm preferabilă soluţia concursului de infracţiuni între tentativa la infracţiunea intenţionată şi infracţiunea
din culpă.
3.3.3. Aberratio ictus
Desemnează situaţia de deviere a loviturii, când rezultatul se produce asupra altei persoane sau a altui
obiect decât cel dorit de autor, dar de aceeaşi natură cu acesta. În acest caz, eroarea nu mai intervine în
momentul formării voinţei, aşa cum se întâmpla în caz de error in persona, ci în momentul realizării acţiunii. Spre
exemplu, A, dorind să îl ucidă pe B, nu ţinteşte bine şi îl nimereşte pe C, aflat lângă B. La fel se întâmplă atunci
când A aruncă o piatră pentru a sparge geamul apartamentului lui B, dar din greşeală nimereşte şi sparge geamul
apartamentului lui C. În acest caz, trebuie reţinut un concurs de infracţiuni între o tentativă la infracţiunea
intenţionată şi o faptă din culpă.
3.3.4. Aberratio delicti
Reprezintă o altă ipoteză de executare defectuoasă a acţiunii, caracterizată de producerea unui alt
rezultat decât cel aflat în reprezentarea agentului, rezultat care întruneşte cerinţele unei alte norme de incriminare
decât cea operantă în raport cu rezultatul dorit. În acest caz este deci lezată o valoare socială de altă natură decât
cea vizată de autor. Sub aspectul încadrării juridice, se va reţine un concurs de infracţiuni între tentativa la
infracţiunea prevăzută a se comite şi fapta din culpă efectiv comisă. Existenţa concursului este, însă, condiţionată
atât de incriminarea tentativei, cât şi de incriminarea faptei comise din culpă. Spre exemplu, autorul încearcă să
ucidă o persoană cu un foc de armă şi, din cauza manevrării defectuoase a armei, victima nu este rănită, dar, în
schimb, glonţul atinge în traiectoria sa o conductă de gaze aflată la distanţă, provocând o explozie. În acest caz va
exista un concurs de infracţiuni între tentativa de omor şi distrugerea din culpă [art. 255 alin. (1) C. pen.].
§ 4. Exigibilitatea unei conduite conforme normei juridice. Cauze care exclud exigibilitatea
Ultima dintre sub-componentele imputabilităţii este posibilitatea concretă ca agentul să respecte cerinţele
din norma de incriminare.
Preferând terminologia introdusă deja în doctrină, în continuare vom supune atenţiei în mod distinct
cauzele care nu îi permit agentului să respecte exigenţele normei, înlăturând astfel reprobaşabilitatea conduitei
sale tipice, comise cu vinovăţie şi antijuridice.
4.1. Constrângerea fizică
Potrivit art. 24 C.pen., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza unei
constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.
Aşa cum s-a arătat în doctrină, constrângerea fizică reprezintă presiunea de natură fizică pe care o forţă
exterioară, irezistibilă, o exercită asupra unui individ, înlăturându-i posibilitatea de control asupra acţiunilor sale şi
determinând astfel comiterea unei fapte prevăzute de legea penală. Această forţă poate fi generată de diverse
surse, cum ar fi: acţiunea unei persoane (spre exemplu, o persoană o împinge pe alta care cade astfel peste un
36
copil, cauzându-i vătămări corporale); actul unui animal (calul îl aruncă din şa pe călăreţ, care ajunge astfel în
curtea unui terţ); un fenomen natural (datorită unor inundaţii, militarul nu se poate prezenta la unitate, toate căile
de acces din localitate fiind blocate); o energie mecanică (explozia unei instalaţii îl aruncă pe un muncitor peste o
altă persoană, pe care o răneşte).

Pentru a exonera de răspundere, constrângerea trebuie să fie irezistibilă, cu alte cuvinte autorul să nu
poată să i se opună. Caracterul irezistibil nu trebuie apreciat in abstracto, ci ţinând cont de particularităţile
persoanei constrânse.
În doctrină s-a pus problema soluţiei ce trebuie date în caz de actio libera in causa raportat la
constrângerea fizică. În general, în doctrină se arată că nu poate invoca scuza constrângerii fizice persoana care
a provocat ea însăşi situaţia respectivă. În cazul în care situaţia ce a generat constrângerea a fost cauzată în mod
intenţionat, în sarcina autorului se va reţine o infracţiune intenţionată sau din culpă, după cum a dorit, a acceptat,
nu a acceptat sau nu a prevăzut (deşi putea şi trebuia) posibilitatea producerii rezultatului.
4.2. Constrângerea morală
Potrivit art. 25 C.pen., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei
constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care
nu putea fi înlăturată în alt mod.
Dacă în cazul constrângerii fizice presiunea exterioară se exercita asupra fizicului persoanei, în cazul de
faţă presiunea se exercită asupra psihicului acesteia. Deşi textul legal vorbeşte de ameninţarea cu un rău,
doctrina admite că ideea de constrângere morală nu este incompatibilă cu exercitarea de violenţe fizice asupra
persoanei. Aşa se întâmplă, spre exemplu, atunci când ameninţarea este însoţită de violenţe fizice pentru a-şi
spori efectul intimidant. De asemenea, violenţele fizice pot fi exercitate atât asupra persoanei constrânse, cât şi
asupra unei alte persoane, de regulă apropiată celei dintâi. De pildă, se exercită violenţe asupra copilului pentru al determina pe părinte să comită o faptă prevăzută de legea penală.
Spre deosebire de constrângerea fizică, la a cărei origine se pot afla diverse cauze, constrângerea morală
este determinată întotdeauna de o acţiune a unei persoane. Condiţia legală privind comiterea faptei prevăzute de
legea penală din cauza constrângerii morale, impune cerinţa ca fapta să fi fost cerută explicit sau implicit de către
cel care exercită constrângerea.
Pentru a fi în prezenţa constrângerii morale este necesar ca pericolul cu care este ameninţată persoana
să fie grav, iminent, inevitabil şi injust. Răul poate privi atât persoana celui direct ameninţat, cât şi o altă persoană.
Gravitatea se analizează în raport de valoarea socială ameninţată de pericol, de intensitatea posibilei
lezări a acestei valori, dar şi de caracterul ireparabil ori de dificultatea înlăturării consecinţelor pericolului. Cel mai
adesea, ameninţarea vizează viaţa sau integritatea corporală a persoanei, dar nu sunt excluse nici ipotezele în
care ameninţarea priveşte alte valori sociale, cum ar fi proprietatea, libertatea fizică a persoanei etc.
Iminenţa pericolului presupune că acesta se va declanşa într-un interval de timp relativ scurt.
Caracterul inevitabil presupune inexistenţa unei alte soluţii de înlăturare a pericolului în mod eficient.
Pentru a examina această condiţie, nu este suficientă aprecierea in abstracto a existenţei unei soluţii alternative, ci
trebuie verificat dacă, în concret, acea soluţie era susceptibilă să înlăture pericolul cu care persoana a fost
ameninţată. Aceasta deoarece, in abstracto, pericolul este aproape întotdeauna evitabil prin anunţarea
autorităţilor, dar în concret această posibilitate s-ar putea dovedi ineficientă. Spre exemplu, o persoană
ameninţată cu comiterea unei infracţiuni grave împotriva membrilor familiei sale de către o organizaţie criminală,
are puţine şanse să înlăture pericolul prin anunţarea autorităţilor, atunci când nu dispune de un minimum de
informaţii care să permită organelor judiciare întreprinderea unor acţiuni rapide de anihilare a grupării respective
sau de includere a persoanei într-un program de protecţie a martorilor.
37
În fine, răul cu care persoana este ameninţată trebuie să fie injust. Nu suntem în prezenţa unei
constrângeri morale atunci când se ameninţă cu denunţarea unei infracţiuni comise anterior de către subiect şi
despre care persoana care ameninţă are cunoştinţă.
Deşi legea nu cere în mod explicit existenţa unei proporţii între răul cu care se ameninţă şi răul rezultat din
comiterea infracţiunii, această condiţie este subînţelesă. Astfel, nu este posibilă invocarea constrângerii morale în
cazul persoanei care, ameninţată fiind cu bătaia, comite un omor.
4.3. Excesul neimputabil
Potrivit art. 26 C.pen., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată în
stare de legitimă apărare, care a depăşit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporţionale cu
gravitatea atacului.
(2) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată în stare de necesitate,
care nu şi-a dat seama, în momentul comiterii faptei, că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi
putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
Este o reglementare nouă, care regrupează dintr-o perspectivă diferită de cea a codului anterior ipotezele
de depăşire a proporţionalităţii în materia legitimei apărări şi a stării de necesitate.
Am văzut anterior că una dintre condiţiile pentru a opera efectul justificativ al legitimei apărări este
existenţa unei proporţionalităţi între apărare şi atac. În lipsa acesteia, nu vom mai avea, de regulă, legitima
apărare ca o cauză care exclude caracterul nejustificat, ci o simplă circumstanţă atenuantă [art. 75 lit. b) C.pen.].
În reglementarea anterioară, era asimilată, prin excepţie, legitimei apărări, situaţia în care depăşirea
limitelor unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului s-a datorat tulburării sau temerii provocate de atac. În
realitate, această depăşire nu poate fi asimilată legitimei apărări şi nu poate avea natura juridică a unei cauze
justificative, pentru că ea nu operează in rem, ci are la bază un element de factură subiectivă – starea de tulburare
– şi nu poate produce efecte decât în cazul persoanei care a acţionat în această stare. De aceea, depăşirea
proporţionalităţii în ipoteza analizată constituie o cauză de neimputabilitate.
Pentru a fi în prezenţa excesului neimputabil trebuie să fie îndeplinite toate condiţiile atacului şi apărării,
mai puţin proporţionalitatea. Astfel, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 19 alin. (2) C.pen., în
sensul că atacul nu este material, imediat etc., nu se poate pune problema invocării excesului neimputabil, căci
aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (1) C.pen. este condiţionată de îndeplinirea condiţiilor din art. 19 alin. (2) C.pen.
În plus, este necesar ca depăşirea să se fi datorat tulburării sau temerii provocate de atac. Dacă
depăşirea este datorată altor cauze (de pildă, dorinţa de răzbunare) nu vom avea un exces neimputabil, ci un
exces scuzabil, care constituie o circumstanţă atenuantă.
În acelaşi mod se pune problema şi în cazul depăşirii proporţionalităţii în ipoteza stării de necesitate.
Astfel, reţinerea excesului neimputabil la starea de necesitate este posibilă în cazul producerii unor urmări vădit
mai grave decât cele care s-ar fi produs în absenţa intervenţiei, în măsura în care autorul nu şi-a dat seama de
acest lucru.
În situaţia în care autorul acţiunii de salvare şi-a dat seama de faptul că produce urmări vădit mai grave
decât cele pe care le-ar fi produs pericolul, se va reţine în sarcina sa o simplă circumstanţă atenuantă, potrivit art.
75 lit. c) C.pen.
4.4. Cazul fortuit
Potrivit art. 31 C.pen., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat este consecinţa
unei împrejurări ce nu putea fi prevăzută.
Pentru a fi în prezenţa cazului fortuit este necesară o împrejurare exterioară care se suprapune peste
acţiunea desfăşurată de către autor, ducând la producerea altui rezultat, care nu putea fi prevăzut. Originea
acestei împrejurări se poate regăsi: într-o faptă a omului (de pildă, un pieton sare brusc în faţa maşinii care circulă
regulamentar şi este ucis); într-un fenomen natural (spre exemplu, datorită unei alunecări de teren, o maşină este
38
aruncată pe contrasens, fiind lovită de camionul condus regulamentar de către subiect); în actul unui animal (o
căprioară sare în faţa maşinii şi este ucisă); într-o defecţiune tehnică (un defect de fabricaţie la sistemul de direcţie
al unui autovehicul determină comiterea unui accident) etc.
Împrejurările evocate se pot suprapune fie peste o activitate licită a autorului (o defecţiune survenită brusc
la sistemul de direcţie în timp ce autorul conducea regulamentar autoturismul), fie peste o activitate ilicită (autorul
ameninţă victima, iar aceasta, datorită unei afecţiuni cardiace grave şi nedescoperite, decedează).
Intervenţia împrejurării exterioare şi rezultatul acesteia trebuie să fie imprevizibile. Aşa cum s-a arătat în
doctrină, imprevizibilitatea trebuie să fie generală şi obiectivă, ţinând de limitele generale ale posibilităţii de
prevedere.

Sub aspectul efectelor, în doctrină s-a susţinut uneori că, în măsura în care nu intră în concurs cu alte
cauze care înlătură caracterul penal al faptei, cazul fortuit înlătură şi răspunderea civilă. Avem anumite rezerve
faţă de această soluţie, considerând că nu întotdeauna cazul fortuit poate înlătura răspunderea civilă, chiar dacă
el nu acţionează împreună cu o altă cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei. Spre exemplu, o persoană
conduce un autoturism în mod regulamentar, dar la un moment dat, din cauza ruperii unei piese de la sistemul de
direcţie – ce nu ar fi putut fi prevăzută – comite un accident de circulaţie. Deşi în plan penal suntem în prezenţa
cazului fortuit, în plan civil autorul va fi ţinut să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor care reglementează
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale şi de lucruri, care operează independent de orice culpă a
autorului (art. 1376 C. civ.).
39
Capitolul 2
FAZELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE
A. Scopul şi obiectivele

Parcurgerea acestui modul este de maximă importanţă pentru studenţi, fiind vorba despre o instituţie care
pune numeroase probleme în practică, şi anume, tentativa. Ulterior parcurgerii materiei corespunzătoare acestui
modul, studenţii ar trebui să fie capabili să distingă între faza actelor de pregătire şi a celor de executare, între
diferitele tipuri de tentativă, precum şi între tentativă şi forma consumată a infracţiunii. De asemenea, studentul va
dobândi cunoştinţele necesare despre situaţiile în care se pedepseşte tentativa, despre modul de sancţionare
concret, respectiv de condiţiile în care pot deveni incidente cauzele de nepedepsire a tentativei.
B. Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior
Odată parcursă în modulul anterior infracţiunea, în cadrul acestui modul vor fi analizate etapele
infracţiunii. Ajungerea faptei în faza tentativei este determinată de începutul punerii în executare a hotărârii de a
săvârşi infracţiunea, situaţie care se stabileşte prin cercetarea laturii subiective şi respectiv, a celei obiective a
infracţiunii, concepte prezentate anterior şi care trebuie reluate. De asemenea, distincţia între faza tentativei şi
forma consumată a infracţiunii se stabileşte în funcţie de producerea sau nu a rezultatului, fapt care ţine, din nou,
de latura obiectivă a infracţiunii – componenta ei, urmarea.
C. Schema logică a modulului
Nr.
crt. Secţiunea Conţinut esenţial
1. Faza internă Definiţie. Etape. Nesancţionare. Excepţii.
2. Faza actelor de pregătire Definiţie. Clasificare. Nesancţionare. Excepţii. Distincţie faţă de actele
de executare.
3. Tentativa Definiţie. Condiţii de existenţă. Clasificare. Infracţiuni care nu permit
existenţa tentativei. Sancţionare. Cauze de nepedepsire.
4. Infracţiunea consumată Condiţii. Distincţie faţă de tentativă.
D. Conţinutul informaţional detaliat
§ 1. Consideraţii generale
Fazele infracţiunii sunt etapele pe care le parcurge infractorul în săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală, din momentul apariţiei ideii infracţionale şi până la consumarea faptei. Acestea sunt valabile numai în
cazul infracţiunilor intenţionate.
Fazele sunt următoare:
1) Faza internă;
2) Faza actelor preparatorii;
40
3) Faza actelor de executare (Tentativa);
4) Consumarea infracţiunii.
§ 2. Faza internă a infracţiunii
Cuprinde procesele de natură psihică ce conduc în final la adoptarea rezoluţiei infracţionale, a hotărârii de
a comite fapta prevăzută de legea penală.
Cunoaşte trei momente:
a) apariţia ideii infracţionale;
b) deliberarea;
c) luarea hotărârii.
Apariţia ideii infracţionale poate fi rezultatul propriilor procese psihice ale autorului sau poate fi rezultatul
unei instigări (o determinare provenită din partea altei persoane).
Deliberarea reprezintă evaluarea, cântărirea avantajelor şi dezavantajelor care ar decurge din comiterea
respective infracţiuni. Se mai numeşte şi „lupta motivelor”.
Luarea hotărârii reprezintă momentul care încheie faza internă, desemnând formarea completă a
rezoluţiei infracţionale, aceasta rămânând, în principiu, neschimbată pe întregul iter criminis.
Faza internă are o durată mai mică sau mai mare, în funcţie de modalitatea intenţiei. Are durată mai mare
în cazul faptelor comise cu intenţie premeditată şi are o durată foarte mică în cazul faptelor comise cu intenţie
repentină. Faza internă există la orice infracţiune intenţionată şi nu se pedepseşte (nu se sancţionează). Aceasta,
deoarece, atâta timp cât hotărârea rămâne o simplă convingere a persoanei, ea nu pune în pericol valoarea
ocrotită de legea penală.
Faza internă există şi la faptele comise cu intenţie eventuală, doar că, de această dată, ea este grefată pe
intenţia directă iniţială. Spre exemplu, la aruncarea cărămizilor de pe balcon în piaţă când faci curat, autorul se va
gândi şi la posibilitatea uciderii unor persoane, iar dacă – în urma deliberării – decide să acţioneze în acel mod,
subiectul îşi asumă riscul comiterii faptei de omor.
Faza internă nu se sancţionează niciodată. În literatura noastră de specialitate rămâne, însă,
controversată, aşa-numita fază oratorică, când autorul îşi dezvăluie, împărtăşeşte hotărârea sa infracţională (deja
luată) altor persoane sau chiar victimei, fără a avea alt scop decât acela de a-şi exterioriza gândurile. Sub aspect
sancţionator, se consideră în general că faza oratorică nu este sancţionată, cu excepţia situaţiei în care forma
oratorică se manifestă printr-un pericol pentru societate, caz în care incriminarea va fi justificată, iar manifestarea
exterioară va fi considerată ca infracţiune de sine stătătoare şi va fi pedepsită. Aşa s-ar întâmpla în cazul
ameninţării (art. 206 C. pen.) sau al constituirii unui grup infracţional organizat (art. 367 C.pen.) săvârşite în
modalitatea iniţierii constituirii grupului.
În opinia noastră, în acest caz se confundă faza oratorică a unei infracţiuni cu actul de executare al altei
infracţiuni de sine-stătătoare. Astfel, prin fază oratorică trebuie să înţelegem situaţia în care cel care a adoptat
rezoluţia infracţională îşi destăinuieşte hotărârea sa altor persoane, fără alt scop decât acela de a-şi exterioriza
gândul. Doar aceasta este adevărata fază oratorică, iar regula nepedepsirii ei nu este susceptibilă de excepţii.
§ 3. Faza actelor de pregătire
Ca primă fază din cadrul etapei externe a infracţiunii, actele de pregătire reprezintă acte efectuate de
către subiect prin care acesta urmăreşte facilitarea comiterii infracţiunii, ascunderea acesteia sau asigurarea
profitului rezultând din aceasta.
Potrivit naturii lor, actele de pregătire pot constitui acte materiale, cum ar fi producerea sau procurarea
mijloacelor sau instrumentelor pentru comiterea infracţiunii, asigurarea mijloacelor de transport sau a locului de
refugiu după săvârşirea faptei, înlăturarea unor obstacole care ar îngreuna comiterea şi, respectiv, acte
41
intelectuale, cum este cazul culegerii de date şi informaţii asupra condiţiilor în care urmează a fi comisă fapta,
studierea locului faptei etc.
De asemenea, actele de pregătire pot reprezenta fapte licite – spre exemplu, autorul îşi procură în mod
legal arma cu care ulterior va săvârşi infracţiunea – sau pot constitui fapte prevăzute de legea penală – de pildă,
autorul sustrage instrumentele cu care urmează să săvârşească fapta.
Constituind o fază a infracţiunii intenţionate, actele de pregătire nu pot exista decât în raport de o
infracţiune intenţionată şi nu pot fi săvârşite decât cu intenţie, căci prin intermediul lor se urmăreşte facilitarea
producerii urmării tipice.
Actele de pregătire apar, de regulă, în cazul infracţiunilor comise cu intenţie premeditată, dar ele doar
ajută la probarea intenţiei premeditate, nefiind o condiţie intrinsecă a acesteia. Totodată, actele de pregătire nu
sunt incompatibile nici cu intenţia spontană.
Actele de pregătire nu sunt niciodată sancţionate ca atare, ca argumente în acest sens arătându-se că ele
au caracter echivoc, uneori sunt acte licite, respectiv, că ar fi de neconceput sancţionarea lor în acele cazuri când
tentativa nu e sancţionată şi că ar reprezenta un stimulent pentru a nu trece la executare.
Ca excepţie, ele sunt sancţionate în două situaţii distincte:
A) Când legea le asimilează expres tentativei – de exemplu, art. 412 alin. (2) C.pen. [„se consideră tentativă
şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii
infracţiunilor prevăzute în art. 395 – 397 (…)”].
B) Când legea le incriminează ca infracţiuni de sine-stătătoare – de exemplu, art. 314 C.pen. [constituie
infracţiune „fabricarea, primirea, deţinerea sau transmiterea de instrumente sau materiale cu scopul de a servi la
falsificarea de valori (…)”].
§ 4. Tentativa (faza actelor de executare)
4.1. Definiţia şi condiţiile generale de existenţă a tentativei
Potrivit art. 32 C. pen., tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea,
executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul.
Pe baza acestei definiţii, pot fi desprinse şi condiţiile generale de existenţă ale tentativei: existenţa
hotărârii de a comite infracţiunea; existenţa unui act de executare; întreruperea executării sau neproducerea
rezultatului. Vom examina pe rând, în cele ce urmează, fiecare dintre aceste condiţii.
4.1.1. Existenţa hotărârii de a comite infracţiunea
Tentativa va exista doar în cazul infracţiunilor comise cu intenţie, căci numai în această ipoteză se poate
vorbi de o încercare de a produce rezultatul. Intenţia care caracterizează tentativa este aceeaşi intenţie pe care
am fi întâlnit-o în cazul faptei consumate, în măsura în care urmarea prevăzută de lege s-ar fi produs. Cu alte
cuvinte, nu există o intenţie specifică tentativei, ci doar o intenţie specifică faptei consumate, întrucât tentativa nu e
decât o etapă în procesul de materializare a rezoluţiei infracţionale. Autorul nu îşi propune niciodată să
săvârşească o tentativă, ci o infracţiune consumată. De aici decurg două consecinţe importante: în primul rând,
stabilirea formei de vinovăţie în cazul tentativei se face pe baza aceloraşi criterii ce ar fi fost utilizate dacă
rezultatul s-ar fi produs; pe de altă parte, aceeaşi modalitate a intenţiei (directă, indirectă etc.) ce ar fi caracterizat
infracţiunea consumată o vom întâlni şi în cazul tentativei.
Astfel, atunci când autorul aplică victimei o lovitură de cuţit în piept sau în abdomen, vom fi în prezenţa
unei tentative de omor şi nu a unei infracţiuni de vătămare corporală, chiar dacă durata îngrijirilor necesare pentru
vindecare se încadrează în textul art. 193 alin. (1) sau (2) C.pen.
În acelaşi timp, tentativa poate fi caracterizată nu doar de intenţia directă, ci şi de intenţia eventuală,
dacă aceasta ar fi fost prezentă în cazul faptei consumate.
42
4.1.2. Existenţa unui act de executare
Tentativa presupune, prin esenţa ei, acte de executare, adică acte menite să ducă în mod direct şi
nemijlocit la producerea urmării tipice. Cu alte cuvinte, domeniul tentativei începe acolo unde se sfârşeşte
domeniul actelor de pregătire şi avem deja un început de executare.
Aşa fiind, pentru o corectă circumscriere a domeniului de incidenţă al tentativei, un prim demers necesar
îl constituie delimitarea actelor de pregătire faţă de actele de executare. Asupra acestei probleme, în literatura de
specialitate, au fost elaborate numeroase teorii, fiecare dintre ele încercând să propună un criteriu practic de
delimitare. Teoriile formulate în doctrina mai veche sau mai recentă pot fi grupate în trei principale categorii:
(1) Teoriile subiective:
(1.1.) Teoria univocităţii are în vedere aptitudinea actului în cauză de a releva intenţia autorului.
Astfel, actul de pregătire este, prin natura sa, un act echivoc, întrucât nu poate scoate în evidenţă cu
certitudine rezoluţia infracţională (spre exemplu, cumpărarea unei cantităţi de otravă). În schimb, actul de
executare este un act univoc, el relevând intenţia, aşa cum se întâmplă în cazul turnării otrăvii cumpărate în
mâncarea victimei.
Acest criteriu şi-a dovedit, însă, repede limitele, căci există şi acte de pregătire care relevă fără echivoc
existenţa intenţiei. Spre exemplu, fapta unei persoane de a lua mulajul unei chei de la încăperea unde se află
depozitate valori, relevă fără urmă de îndoială intenţia sa de a comite un furt, dar aceasta nu înseamnă că actul
analizat ar fi unul de executare, în realitate fiind vorba de un act de pregătire. De asemenea, un act poate fi uneori
univoc în raport de o infracţiune şi echivoc în raport de alta. Astfel, surprinderea unei persoane în timp ce
escaladează zidul unei case este, de regulă, considerat ca univoc în raport de infracţiunea de furt, dar este
echivoc în raport de infracţiunile de omor, viol sau lipsire de libertate în mod ilegal. În concret, se poate
demonstra, însă, că intenţia autorului era aceea de a ucide victima care locuia în casă, şi nu de a comite un furt.
(1.2.) Teoria pur subiectivă consideră că delimitarea trebuie să se facă în raport de reprezentarea pe care o are
autorul în legătură cu planul său infracţional.
Astfel, va constitui act de executare acel act pe care subiectul îl consideră ca faza decisivă a planului său.
Aşa de pildă, în cazul unei fapte de omor, pentru a stabili care sunt actele de executare este important modul în
care autorul a conceput uciderea – prin lovire cu o piatră, prin împuşcare, prin lovire cu cuţitul. Şi această teorie şia relevat limitele, fiind uşor de observat că determinarea momentului din care actele comise atrag răspunderea
penală nu poate fi lăsat la latitudinea subiectului.
(2) Teoriile obiective, dintre care menţionăm:
(2.1.) Teoria obiectiv-formală consideră un act ca fiind act de executare în măsura în care se regăseşte în
acţiunea descrisă de norma de incriminare. Astfel, în cazul infracţiunii de omor, începutul de executare coincide cu
începutul acţiunii de ucidere, aceasta fiind acţiunea tipică.
Deşi criteriul evocat are, cel puţin în aparenţă, meritul de a fi cel mai respectuos cu principiul legalităţii
incriminării, el nu este însă suficient, fiind adeseori afectat de o serioasă imprecizie. Astfel, dacă ne referim la
acţiunea de ucidere, care este momentul în care aceasta a început? Este momentul în care arma de foc este
scoasă din buzunar, momentul încărcării armei, momentul îndreptării armei spre victimă sau momentul declanşării
focului? În acelaşi timp, acest criteriu restrânge excesiv şi nejustificat domeniul de incidenţă al tentativei, lăsând
nesancţionate numeroase acte care în realitate constituie acte de executare.
(2.2.) Teoria unităţii naturale consideră ca fiind acte de executare nu doar actele prevăzute explicit în norma de
incriminare, ci şi acele acte care sunt în mod necesar legate de acţiunea tipică, astfel încât formează împreună cu
aceasta o unitate naturală.
43
(2.3.) Criteriul pericolului, potrivit căruia ceea ce este specific actelor de executare este crearea unei stări de
pericol pentru valoarea socială ocrotită. Aşa cum s-a observat, însă, mai ales o dată cu trecerea la actele de
pregătire, se determină deja o stare de pericol pentru valoarea protejată de norma penală, pericol care creşte cu
fiecare fază a infracţiunii, până în momentul consumării. De aceea, s-a apreciat că specificul actelor de executare
nu este dat de starea de pericol în sine, ci de caracterul imediat al pericolului pe care aceste acte îl prezintă pentru
valoarea ocrotită. Chiar şi cu acest corectiv criteriul se dovedeşte insuficient în cazul infracţiunilor de pericol
abstract, în cazul cărora chiar consumarea determină doar o stare de pericol.
(2.4.) Teoria caracterului idoneu consideră că reprezintă acte de executare acele acte care sunt susceptibile să
producă rezultatul prevăzut de norma de incriminare.
(3) Teoriile mixte, au încercat să înlăture inconvenientele prezentate de fiecare dintre teoriile obiective şi
subiective, combinând în acelaşi timp avantajele acestora.
Potrivit unei teorii relativ recente – teoria actelor intermediare -, un act ce nu se înscrie în accepţiunea
restrânsă a acţiunii prevăzute de norma de incriminare este considerat act de executare atunci când între el şi
acţiunea tipică nu există etape intermediare sau când se poate ajunge la acţiunea tipică fără întreruperi şi fără
necesitatea unor paşi intermediari esenţiali.
Astfel, se consideră că delimitarea trebuie făcută pornind de la planul infracţional al autorului, de la
modul în care acesta a imaginat comiterea infracţiunii (criteriul subiectiv), dar analizând acest plan dintr-o
perspectivă obiectivă. Nu se poate face abstracţie de planul făptuitorului, căci calificarea unui act ca act de
executare sau act de pregătire depinde în mod necesar de modul în care a fost concepută executarea. În acelaşi
timp, însă, în evaluarea actului sunt introduse două elemente de factură obiectivă: punerea nemijlocită în pericol a
valorii sociale ocrotite şi, respectiv, imediata vecinătate temporală a actului cu actul care consumă infracţiunea.
În acelaşi sens, alţi autori propun un set de criterii pe baza cărora se poate aprecia că ne aflăm în
prezenţa unui început de executare. Astfel, se face distincţia între criterii obligatorii şi criterii variabile.
Criteriile obligatorii sunt de fapt criterii negative, având menirea de a exclude din sfera actelor de
executare actele care nu se află în vecinătatea consumării faptei sau care constituie comportamente obişnuite sau
forme de exercitare a unui drept.
Criteriile variabile, incidente de la caz la caz, impun pentru considerarea unui act ca fiind act de
executare o anumită vecinătate temporală, în sensul că actul analizat este în mod necesar legat de acţiunea
tipică, formând o unitate naturală cu aceasta, respectiv introducerea autorului în sfera de protecţie a victimei sau o
acţiune asupra obiectului protecţiei penale (spre exemplu, pătrunderea în locuinţa de unde urmează să sustragă
bunurile).
Încercând o sinteză a tuturor acestor criterii, considerăm şi noi că în demersul de delimitare a actelor de
pregătire faţă de actele de executare trebuie pornit de la criteriul formal, care urmează apoi a fi completat cu
elemente preluate din celelalte criterii evocate. Astfel, vom considera ca fiind acte de executare nu doar actele ce
se înscriu în sfera acţiunii prevăzute de norma de incriminare în sens strict, dar şi acele acte aflate în imediata
vecinătate a acesteia şi care sunt îndreptate nemijlocit spre consumarea infracţiunii, aşa cum a fost concepută de
autor. Prin vecinătatea acţiunii tipice urmează să înţelegem, în primul rând, o unitate funcţională, adică faptul că
actele anterioare acestei acţiuni sunt atât de strâns legate de ea, încât nu mai lasă loc pentru comiterea unor acte
intermediare esenţiale. În subsidiar, condiţia vecinătăţii implică şi o unitate temporală, în sensul că actul în discuţie
şi acţiunea tipică nu sunt separate de un interval de timp semnificativ, dar există şi excepţii. Spre exemplu, atunci
când infractorul expediază victimei un colet ce conţine un dispozitiv care va exploda în momentul deschiderii, vom
avea un act de executare cu toate că actul propriu-zis de ucidere urma să aibă loc câteva zile mai târziu. De
regulă, conexiunea temporală constituie un indiciu cu privire la inexistenţa unor acte intermediare esenţiale între
actul analizat şi acţiunea verbului din norma de incriminare.
44
4.1.3. Întreruperea executării sau neproducerea rezultatului
Aşa cum am arătat deja, de esenţa tentativei este în egală măsură şi neproducerea rezultatului căci, în
caz contrar, am fi în prezenţa unei infracţiuni consumate. Dacă domeniul de incidenţă al tentativei are ca limită
inferioară primul act de executare, limita sa superioară se situează imediat înainte de consumarea faptei. Prin
urmare, această condiţie se constituie, totodată, într-un criteriu de delimitare între tentativă şi infracţiunea
consumată.
4.2. Infracţiuni la care nu este posibilă tentativa
Pe baza analizei condiţiilor de existenţă evidenţiate anterior, se poate observa că tentativa nu este
posibilă în cazul oricărei infracţiuni. De aceea, în prezenta secţiune ne propunem o prezentare a categoriilor de
infracţiuni incompatibile cu tentativa şi a cauzelor acestei incompatibilităţi.
a) infracţiunile din culpă
Aşa cum am arătat deja, tentativa, presupunând o punere în executare a hotărârii de a săvârşi
infracţiunea, nu poate fi concepută în cazul infracţiunilor din culpă. În măsura în care autorul nu prevede urmarea
faptei sale sau, cu toate că o prevede, nu o acceptă, fiind convins că aceasta nu se va produce, nu poate fi vorba
de un act de executare îndreptat spre producerea acestei urmări, adică de tentativă.
b) infracţiunile praeterintenţionate
Având în vedere că în cazul acestor infracţiuni urmarea mai gravă este imputabilă cu titlu de culpă,
excluderea lor din domeniul de incidenţă al tentativei apare ca o consecinţă firească a incompatibilităţii dintre
culpă şi tentativă, evidenţiată anterior.
c) infracţiunile omisive proprii
În cazul acestor infracţiuni, norma imperativă impune efectuarea unei acţiuni fie imediat (art. 266, 267
C.pen.), fie într-un anumit interval de timp [art. 243 alin. (1) C.pen.]. În prima ipoteză, infracţiunea se consumă prin
simpla abţinere, nelăsând loc pentru un început de executare. În situaţia în care acţiunea trebuie efectuată într-un
interval de timp, ea poate interveni oricând în interiorul acelui interval, iar din momentul în care termenul a expirat,
infracţiunea este consumată. Spre exemplu, art. 243 impune obligaţia predării bunului găsit în termen de 10 zile,
astfel că găsitorul îl poate preda chiar la sfârşitul ultimei zile, fără a se putea vorbi de un început de executare,
adică de tentativă. Dacă însă termenul de 10 zile s-a scurs, infracţiunea este deja consumată, astfel că nu mai
rămâne loc pentru tentativă.
În schimb, în materia infracţiunilor comisive prin omisiune, tentativa este posibilă. Spre exemplu, comite
o tentativă de omor mama care ia hotărârea de a suprima viaţa noului născut prin neacordare de hrană, dar
copilul este descoperit de un terţ înainte de a deceda şi astfel este salvat. Tot astfel, va exista o tentativă de
distrugere în cazul angajatului căilor ferate care nu schimă macazul, în scopul de a se produce un accident de
cale ferată, dar mecanicul de locomotivă reuşeşte in extremis să oprească garnitura înainte de impact.
d) infracţiunile de executare promptă
În cazul în care elementul material al infracţiunii se consumă printr-un singur act nesusceptibil de
fracţionare, o dată cu efectuarea respectivului act infracţiunea e consumată, aşa încât nu mai rămâne loc pentru
existenţa unei tentative.
Aşa se întâmplă în cazul infracţiunilor comise prin viu grai (de exemplu, ameninţare), care se consumă o
dată cu rostirea cuvintelor sau cu efectuarea gesturilor care sperie. Atâta vreme cât cuvântul nu a fost rostit sau
gestul nu a fost efectuat, nu există nicio faptă relevantă din punct de vedere penal, iar din momentul pronunţării
sale avem deja o infracţiune consumată.
În schimb, atunci când aceste fapte se comit în formă scrisă, doctrina admite în general posibilitatea
existenţei tentativei, chiar dacă aceasta nu este incriminată. Spre exemplu, autorul trimite victimei o scrisoare de
45
ameninţare care este însă deschisă de o altă persoană şi, astfel, victima nu ia cunoştinţă de conţinutul acesteia.
Aşa fiind, admisibilitatea tentativei depinde nu de natura infracţiunii, ci de modul concret în care a fost concepută
executarea.
e) infracţiunile de obicei
Ceea ce este specific infracţiunilor de obicei, aşa cum vom vedea într-o secţiune următoare, este faptul
că actele care le compun, analizate izolat, nu au relevanţă penală, infracţiunea fiind consumată doar în momentul
în care există un număr suficient de acte pentru a indica obişnuinţa. Astfel, până în momentul în care se
realizează numărul de acte necesar nu există un început de executare în sensul legii penale, iar din momentul în
care acest număr s-a realizat, infracţiunea este deja consumată.
Spre exemplu, dacă ne raportăm la infracţiunea de hărţuire, un act izolat – urmărirea unei persoane pe
stradă, supravegherea locuinţei, efectuarea unui apel telefonic sau expedierea unui SMS – nu constituie o faptă
prevăzută de legea penală, astfel încât nu poate fi vorba de tentativă. Dacă însă s-au comis suficiente acte încât
prin repetare, frecvenţă sau conţinut să cauzeze o stare de temere persoanei în cauză, suntem deja în prezenţa
infracţiunii consumate.
f) infracţiunile de consumare anticipată
În aceste cazuri este vorba de fapte în cazul cărora legiuitorul prevede ca modalităţi de comitere a faptei
tipice acţiuni sau inacţiuni care, potrivit naturii lor, constituie tentative sau chiar acte de pregătire. Aşa se întâmplă,
spre exemplu, în cazul infracţiunilor de dare şi, respectiv, luare de mită, care se consumă nu doar prin dare şi
primire, dar şi prin simpla promisiune sau oferire, respectiv, prin pretindere ori acceptarea promisiunii de bani,
bunuri sau alte foloase. Prin urmare, actul care în mod obişnuit ar realiza conţinutul tentativei este suficient pentru
consumarea infracţiunii. Tot astfel se întâmplă în cazul infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat
(art. 367 C.pen.).
4.3. Formele tentativei
În literatura de specialitate au fost evidenţiate mai multe criterii în raport de care se poate proceda la o
clasificare a formelor tentativei. Dintre acestea, două sunt cele care prezintă nu doar o relevanţă teoretică, dar şi
consecinţe practice. Astfel, în funcţie de gradul de realizare a laturii obiective, distingem între tentativa perfectă
(terminată) şi tentativa imperfectă (neterminată). În raport de aptitudinea actului de executare de a pune în pericol
valoarea socială protejată, se poate face distincţie între tentativa idonee şi tentativa neidonee. Vom examina, în
cele ce urmează, clasificările tentativei în raport de criteriile menţionate.
4.3.1. Tentativa idonee şi tentativa neidonee
Tentativa idonee [art. 32 alin. (1) C.pen.] presupune acte ce creează o stare de pericol pentru valoarea
socială ocrotită, acte care, la momentul comiterii lor, făceau să apară ca probabilă producerea urmării vizate de
autor.
Caracterul idoneu al tentativei se apreciază pe baza unui examen ex ante, judecătorul fiind ţinut să
analizeze fapta comisă din perspectiva unui om mediu, plasat la momentul comiterii actelor şi dispunând de
eventualele cunoştinţe suplimentare pe care le avea autorul. Este necesară luarea în calcul a acestor informaţii
suplimentare deţinute de autor datorită faptului că, uneori, un act în principiu neidoneu poate să îşi schimbe
valenţele tocmai datorită circumstanţelor speciale în care se comite. Aşa de pildă, faptul de a urla la urechea unei
persoane pentru a o speria nu apare în accepţiunea comună ca fiind un act apt de a ucide. El devine, însă, un act
idoneu în măsura în care autorul ştie că victima suferă de o afecţiune cardiacă foarte gravă şi orice şoc emoţional
îi poate cauza decesul. La fel se întâmplă şi în cazul administrării de zahăr unei persoane suferind de diabet, sau
în situaţia cauzării unei răni superficiale unei persoane ce suferă de hemofilie.
Nu vor fi luate, însă, în calcul acele împrejurări care nu erau cunoscute autorului la momentul comiterii
faptei şi care au fost descoperite abia ulterior. Astfel, executarea unui foc de armă asupra unei persoane protejate
de o vestă antiglonţ se dovedeşte în final un act neidoneu. Totuşi, pentru un om mediu plasat la locul şi momentul
46
comiterii faptei şi care ignoră această împrejurare, actul respectiv apare ca periculos pentru valoarea socială
ocrotită, prezentând o probabilitate ridicată de producere a rezultatului. Va exista, de asemenea, o tentativă
idonee atunci când locul unde urma să se comită fapta de furt era deja supravegheat de poliţie, astfel că nu ar fi
fost posibilă consumarea faptei. În măsura în care autorul nu avea cunoştinţă de această împrejurare, el va
răspunde pentru tentativă dacă a început comiterea actelor de executare.
Tot astfel, în situaţia în care autorul, vrând să ucidă victima, ia din greşeală o armă de jucărie pe care o
confundă cu arma reală, suntem în prezenţa unui act idoneu, căci pentru observatorul care deţine aceleaşi
informaţii ca şi autorul, acţiunea este susceptibilă să producă rezultatul dorit. Aceeaşi este soluţia şi atunci când
autorul, vrând să împuşte victima, ia o armă pe care o ştia încărcată, dar pe care cineva tocmai o descărcase.
Tentativa neidonee [art. 32 alin. (2) C.pen.] există atunci când datorită modului cum a fost concepută
executarea, nu se poate pune problema creării unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită, fiind evident
pentru orice observator de factură medie că acţiunea comisă nu are nicio şansă să producă rezultatul. Aşa se
întâmplă atunci când autorul încearcă să ucidă victima prin farmece, prin stropire cu apă sfinţită, prin împuşcarea
fotografiei acesteia ori încearcă să doboare un avion aflat în zbor cu o praştie.
Şi în acest caz, evaluarea pericolului se va face tot pe baza unei analize ex ante, de pe poziţia unui
observator mediu, dispunând şi de eventualele informaţii suplimentare de care dispunea autorul. Spre exemplu,
încercarea de a ucide o persoană prin împuşcare cu o armă descărcată, este o tentativă neidonee dacă autorul
ştia că arma este descărcată, dar devine o tentativă idonee atunci când el nu avea cunoştinţă de acest lucru.
Tot astfel, executarea unui foc de armă asupra patului din camera în care victima dormea de obicei
constituie o tentativă idonee dacă autorul nu ştia că victima nu se află în cameră, dar devine o tentativă neidonee
dacă autorul cunoştea respectiva împrejurare, însă credea că poate ucide victima prin împuşcarea patului
acesteia.
În doctrină şi practică s-au purtat discuţii cu privire la sancţionarea celui care prezintă drept câştigător un
bilet de loterie falsificat în mod grosolan. Problema trebuie rezolvată prin recurgerea la acelaşi sistem de evaluare
– dacă pentru orice om mediu falsul apare ca flagrant, va fi vorba de o tentativă neidonee. Dacă însă falsul
prezintă aparenţe de veridicitate, tentativa va fi idonee şi deci sancţionabilă.
4.3.2. Tentativa imperfectă şi tentativa perfectă
Tentativa imperfectă există atunci când, pe parcursul realizării actului de executare, intervine o cauză de
întrerupere a realizării acţiunii tipice, astfel încât aceasta nu este dusă până la capăt.
Suntem, astfel, în prezenţa unei tentative imperfecte atunci când infractorul urmăreşte victimele cu
autoturismul pentru a le lovi, dar acestea reuşesc să se salveze fără a fi lovite sau când exercită violenţe asupra
victimei, dar este împiedicat să sustragă bunurile acesteia. Întreruperea se poate datora voinţei libere a subiectului
sau unor presiuni externe exercitate asupra voinţei sale (spre exemplu, infractorul vede o patrulă de poliţie care se
îndreaptă spre locul unde el începuse actele de executare, aude paşi pe culoarul care ducea spre camera în care
se afla, victima îl recunoaşte şi îl ameninţă cu denunţarea etc.). În acelaşi timp, întreruperea poate fi rezultatul
unei constrângeri fizice exercitate asupra autorului, aşa cum se întâmplă atunci când o altă persoană îl
imobilizează sau îl loveşte peste mâna cu care ţinea arma, ipoteze în care el nu mai poate fizic să continue
executarea. Mai mult, cauzele de întrerupere, indiferent de natura lor (fenomene naturale, lucruri, fiinţe, acţiuni
umane, stări fiziologice) nu trebuie să fie neapărat reale, fiind suficient ca ele să existe în închipuirea făptuitorului
şi să determine întreruperea activităţii.
Suntem în prezenţa unei tentative perfecte atunci când actul de executare a fost dus până la capăt, când
autorul a realizat integral acţiunea tipică, dar rezultatul prevăzut de norma de incriminare nu s-a produs. Spre
exemplu, va exista o tentativă perfectă la infracţiunea de omor atunci când: infractorul a aruncat victima pe geam
de la etajul II, dar aceasta nu a decedat, datorită greutăţii sale reduse şi căderii pe un teren afânat şi cu vegetaţie
abundentă; inculpaţii, înarmaţi cu cuţite, au aplicat victimei mai multe lovituri, dar aceasta nu a decedat.
Cauzele care determină neproducerea rezultatului pot fi dintre cele mai diverse (intervenţia autorului, a
unui terţ, comportamentul victimei, prezenţa unor lucruri sau animale etc.).
47
Delimitarea între cele două forme ale tentativei se face deci după cum acţiunea a fost sau nu finalizată.
Aşa cum vom vedea, cauzele de nepedepsire specifice celor două forme sunt diferite, în cazul tentativei
perfecte nemaifiind suficientă simpla pasivitate din partea autorului.
4.5. Sancţionarea tentativei
4.5.1. Cazuri de sancţionare
Tentativa se sancţionează doar atunci când legea prevede în mod explicit acest lucru, iar pedeapsa se
aplică în limite mai reduse faţă de cele prevăzute pentru infracţiunea consumată.
Dispoziţia privind sancţionarea tentativei în Partea specială sau în legile speciale poate fi cuprinsă în
chiar articolul care incriminează fapta (art. 188, 205, 218 C. pen.), sau poate fi prevăzută într-un articol distinct, cu
referire la o întreagă grupă de infracţiuni [art. 248 C.pen., cu referire la unele dintre infracţiunile contra
patrimoniului, art. 412 alin. (1) C.pen., cu referire la infracţiunile contra securităţii naţionale].
4.5.2. Sancţionarea – regula diversificării
Potrivit art. 33 alin. (2) C.pen., tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate. Spre exemplu, dacă pentru o faptă legea prevede
pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani, tentativa se va sancţiona cu o pedeapsă cuprinsă între 5 şi 10 ani.
Când pentru infracţiunea consumată legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar instanţa s-ar
orienta spre aceasta, tentativa se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.
În ipoteza în care legea prevede pentru fapta comisă pedepse alternative (detenţiune pe viaţă şi
închisoare sau închisoare şi amendă), instanţa va decide mai întâi asupra speciei de pedeapsă pe care ar fi
aplicat-o (în raport de criteriile de individualizare) dacă fapta era consumată, iar apoi va face aplicarea dispoziţiilor
privind tentativa în raport de pedeapsa aleasă. Să presupunem, spre exemplu, că inculpatul a comis o tentativă de
omor calificat, faptă pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de
ani. În acest caz, dacă instanţa va opta pentru sancţiunea detenţiunii pe viaţă, ea va aplica pentru tentativă
pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani. Dacă va opta pentru pedeapsa închisorii, tentativa va fi sancţionată cu
închisoare de la 7 ani şi 6 luni la 12 ani şi 6 luni.
Codul penal nu consacră nici o diferenţiere a tratamentului sancţionator în funcţie de formele tentativei
(perfectă sau imperfectă). O asemenea diferenţiere se poate face, însă, cu ocazia individualizării judiciare a
pedepsei, avându-se în vedere, pe lângă criteriile generale, şi gradul de realizare a laturii obiective a infracţiunii,
cauzele care au dus la împiedicarea consumării, dar şi perseverenţa inculpatului îndreptată spre consumarea
faptei.
4.5.3. Sancţionarea – excepţia parificării
Conform art. 36 alin. (3) C.pen., infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs
numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea complexă consumată.
Cu titlu de exemplu, ne imaginăm situaţia inculpatului care încearcă să violeze victima, dar aceasta se
zbate, cade din braţele inculpatului, lovindu-se în cădere de o piatră şi decedând, sau ipoteza unei tâlhării urmate
de moartea victimei, când nu s-a reuşit luarea bunului, datorită intervenţiei unor terţi. Din cauza unor probleme
practice legate de sancţiunea aplicabilă în acest caz, probleme ce nu aveau o soluţie clară în reglementarea
anterioară, legiuitorul a ales să tranşeze situaţia odată cu intrarea în vigoare a Codului actual. Astfel, în aceste
ipoteze, deşi fapta rămâne ca natură o tentativă la infracţiunea complexă praeterintenţionată (viol sau tâlhărie
urmată de moartea victimei, ca în exemplele de mai sus), sancţionarea va fi cea din cazul infracţiunii consumate.
Observăm, în acest caz, că suntem în prezenţa unei excepţii de la sistemul diversificării sancţionării tentativei faţă
de infracţiunea consumată, căci într-o astfel de situaţie, va fi incident sistemul parificării pedepsei – atât forma
tentată, cât şi cea consumată a infracţiunii fiind sancţionate identic.
48
4.6. Cauzele de nepedepsire a tentativei
Am văzut deja că tentativa nu este sancţionată ori de câte ori aceasta este posibilă, ci doar atunci când
legea prevede sancţionarea ei. Atunci când vorbim, însă, de cauzele de nepedepsire a tentativei, nu avem în
vedere ipotezele în care ea nu este incriminată, ci situaţiile în care, deşi posibilă şi incriminată, ea nu atrage o
sancţiune penală. Cu alte cuvinte, deşi autorul a comis o tentativă care întruneşte toate condiţiile de existenţă
analizate anterior, legiuitorul a decis să nu o sancţioneze. În Partea generală a Codului penal, în cuprinsul art. 34,
sunt, astfel, reglementate două cauze de nepedepsire a tentativei: desistarea şi, respectiv, împiedicarea producerii
rezultatului.
Ca natură juridică, în dreptul nostru, ca de altfel în majoritatea sistemelor de drept, ele reprezintă cauze
de nepedepsire, ceea ce înseamnă că nu afectează existenţa tentativei. Tentativa există şi întruneşte toate
condiţiile pentru a fi sancţionată, dar legiuitorul a decis nesancţionarea ei în prezenţa cauzelor menţionate.
4.6.1. Desistarea
Conform art. 34 C.pen., desistarea presupune întreruperea voluntară a actului de executare, anterior
descoperirii faptei.
Dacă ne raportăm la formele tentativei, desistarea nu este de conceput decât în cazul tentativei întrerupte,
căci în cazul tentativei perfecte nu se mai poate pune problema unei întreruperi a actului de executare, acesta
fiind, prin definiţie, încheiat.
Pentru a fi în prezenţa desistării este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii:
(1) întreruperea actului de executare
În cazul infracţiunilor comisive, desistarea presupune o simplă inacţiune, cu alte cuvinte, omisiunea de a
continua actul de executare deja început. Spre exemplu, autorul îndreaptă arma spre victimă, dar nu mai trage
asupra acesteia. În cazul infracţiunilor comisive prin omisiune, desistarea presupune o acţiune, adică reluarea
îndeplinirii obligaţiei impuse de lege. Spre exemplu, mama care luase hotărârea de a-şi ucide bebeluşul prin
neacordare de hrană, revine asupra deciziei şi începe să îl alăpteze.
(2) întreruperea actului de executare trebuie să aibă loc anterior descoperii faptei
Prin descoperirea faptei se înţelege nu numai descoperirea ei de către organele judiciare, ci şi de către un
terţ. Astfel, în cazul în care actul de executare început a fost descoperit de un terţ, apare astfel riscul denunţării
faptei, motiv pentru care renunţarea la comiterea acesteia nu mai este „recompensată” de către legiuitor. Aşa cum
vom vedea analizând condiţia următoare privind caracterul voluntar al desistării, legiuitorul a reglementat această
cauză drept una de nepedepsire a tentativei tocmai pentru a valorifica atitudinea infractorului, care alege să
renunţe să mai comită fapta în considerarea propriei voinţe. Or, într-un astfel de caz, iminenţa suportării
consecinţelor faptei este elementul determinant în luarea deciziei de renunţare, motiv pentru care nu se mai poate
vorbi de o voinţă liberă.
Tocmai în considerarea motivului determinant în luarea deciziei de renunţare la comiterea faptei, arătăm
că în ipoteza în care fapta a fost descoperită obiectiv de către un terţ (şi care se pregăteşte, de altfel, să anunţe
organele de poliţie sau le-a şi anunţat deja), dar agentul nu a cunoscut aceasta, va fi respectată această condiţie.
Aceasta deoarece într-un astfel de caz, infractorul alege să renunţe din proprie voinţă, el fiind în eroare în raport
de descoperirea faptei. În acelaşi context, arătăm că, de regulă, intervenţia unei alte persoane creează un risc de
a fi descoperit sau denunţat, aşa că în principiu împiedică desistarea. Există excepţii, de la caz la caz, precum în
situaţia în care descoperirea are loc de către o rudă, un prieten apropiat (persoane care nu îl vor denunţa pe
autor, cel mai probabil), copii de vârstă foarte mică, alienaţi mintali etc. În această situaţie, sfatul acestor persoane
– rude, prieteni etc. – nu va fi considerat impediment, iar desistarea va putea fi reţinută, sub rezerva întrunirii
celorlalte condiţii.
Analizând şi situaţia inversă – şi anume, autorul crede că a fost descoperit, deşi în realitate nu a fost
(autorul crede că aude paşi pe hol, dar de fapt este o pisică) –credem că se va putea considera că această
condiţie este îndeplinită. Obiectiv, renunţarea a avut loc anterior descoperirii. Totuşi, chiar dacă analiza va depăşi
49
această condiţie, nu vom fi în prezenţa desistării, deoarece nu va fi întrunită condiţia următoare, cea privind
caracterul voluntar al întreruperii actului de executare, caracter ce se apreciază în funcţie de percepţiile autorului,
iar nu de realitatea obiectivă.
(3) caracterul voluntar al întreruperii actului de executare
Este cea mai importantă condiţie şi cea mai dificil de stabilit. Astfel, în principiu, s-au conturat anumite
reguli, pentru a ajuta la stabilirea caracterului voluntar al întreruperii, şi anume:
♦ întreruperea nu are caracter voluntar, dacă se datorează unei forţe exterioare coercitive (fizice sau
morale). Suntem în prezenţa unei constrângeri fizice atunci când autorul este surprins şi imobilizat de un terţ sau
de victimă, când întâmpină un obstacol pe care nu îl poate depăşi (un dispozitiv de închidere pe care nu îl poate
forţa, rezistenţa fizică a victimei etc.). Vom vorbi de o constrângere morală atunci când autorul crede în mod
eronat că a fost descoperit – aşa cum arătam mai sus, caracterul voluntar al întreruperii actului de executare se
apreciază în funcţie de percepţiile autorului, iar nu de realitatea obiectivă. Or, într-un astfel de caz, lipseşte
caracterul voluntar, tocmai în considerarea erorii. În schimb, în măsura în care factorul de constrângere ce există
doar în reprezentarea autorului are o natură iraţională – de exemplu, autorul crede că vede o fantomă – ar trebui
acceptată desistarea.
♦ se va reţine caracterul voluntar dacă infracţiunea putea fi consumată fără riscuri, dar autorul decide să
renunţe, oricare ar fi motivul său – căinţă, teamă de a fi descoperit ulterior, milă, superstiţii, frica de remuşcări etc.
Prin excepţie, nu se va accepta motivul, atunci când acesta nu poate fi valorificat pozitiv prin prisma
exigenţelor de prevenţie generală şi specială (de exemplu, a renunţat doar fiindcă nu a găsit decât puţini bani, pe
care a renunţat să îi mai ia).
♦ desistarea nu este condiţionată de caracterul său definitiv.
Desistarea va fi acceptată, chiar dacă autorul renunţă, propunându-şi să-şi reia planul ulterior, când
condiţiile vor fi mai favorabile. De exemplu, autorul instalează o bombă într-o uzină şi, dându-şi seama că este ora
când vin muncitorii, deşi ar putea executa fapta, renunţă pentru a nu se supune la riscuri.
(4) urmarea infracţiunii să nu se producă
Dacă rezultatul se produce, iar fapta se consumă, desistarea îşi pierde orice semnificaţie (fiind o cauză de
nepedepsire a tentativei).
4.6.2. Împiedicarea producerii rezultatului
Potrivit art. 34 C. pen., nu se pedepseşte autorul care, înainte de descoperirea faptei, a încunoştinţat
autorităţile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată, sau a împiedicat el însuşi
consumarea infracţiunii.
Dacă desistarea este o cauză de nepedepsire specifică tentativei întrerupte, împiedicarea producerii
rezultatului apare în cazul tentativei perfecte, terminate (atât în cazul tentativei proprii, cât şi a celei relativ
improprii).
Împiedicarea producerii rezultatului nu trebuie confundată cu înlăturarea rezultatului sau a consecinţelor
infracţiunii, aceasta din urmă situându-se în timp după consumarea faptei şi fiind o circumstanţă atenuantă
judiciară.
Pentru a fi în prezenţa împiedicării producerii rezultatului trebuie să fie îndeplinite mai multe condiţii:
(1) actul de executare să fi fost încheiat
Operând doar în cazul tentativei perfecte, această condiţie este de esenţa împiedicării producerii
rezultatului. Nu se poate, astfel, vorbi de împiedicare la infracţiunile care nu sunt susceptibile de tentativă perfectă
(viol, furt etc.).
(2) autorul să intervină activ pentru împiedicarea producerii rezultatului sau să încunoştinţeze autorităţile de
comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată
50
Spre deosebire de desistare, care este, de regulă, caracterizată de o simplă omisiune a autorului (care
încetează comiterea acţiunii), în cazul împiedicării producerii rezultatului o astfel de atitudine nu este suficientă,
fiind necesară o intervenţie activă menită să împiedice producerea. Acţiunea de împiedicare trebuie realizată de
autor personal sau prin intermediul altor persoane care să îl ajute să prevină producerea rezultatului (de exemplu,
anunţarea autorităţilor despre amplasarea unei bombe). Împiedicarea poate avea loc chiar şi prin anunţarea
victimei, care în această situaţie poate lua ea însăşi măsurile necesare.
(3) împiedicarea să fie realizată voluntar
Şi în acest caz, conduita autorului trebuie să fie rezultatul unei alegeri pe care autorul a făcut-o în deplină
libertate, cu alte cuvinte, el trebuie să fi avut la dispoziţie mai multe alternative la care ar fi putut recurge în mod
rezonabil.
Astfel, cele arătate cu privire la caracterul voluntar al desistării îşi păstrează valabilitatea şi în această
materie.
(4) împiedicarea producerii rezultatului trebuie să aibă loc anterior descoperii faptei
La fel ca în cazul desistării, prin descoperirea faptei se înţelege nu numai descoperirea ei de către
organele judiciare, ci, în principiu, descoperirea de către orice persoană. Descoperirea faptei nu presupune, însă,
şi identificarea autorului, fiind suficient ca fapta în materialitatea ei să fi ajuns la cunoştinţa altor persoane. Spre
exemplu, inculpatul îi aplică victimei o lovitură de cuţit şi apoi o lasă căzută la pământ şi pleacă. Dacă ulterior se
întoarce şi o transportă la spital unde este salvată, va beneficia de nepedepsire. Dacă, însă, până în momentul în
care el se întoarce să ia victima, o altă persoană ajunsese la locul faptei şi o găsise, tentativa de omor se
consideră descoperită, chiar dacă terţul nu ştia cine este autorul.
Nu este considerată descoperită fapta dacă „terţul” este un copil foarte mic, un alienat mintal, o persoană
contactată de autor pentru a-i da concurs la împiedicarea producerii rezultatului (medic, paramedici etc.), un
participant la comiterea faptei, sau chiar victima infracţiunii, dar doar în cazul anumitor infracţiuni – acelea care
presupun în mod necesar prezenţa ei la locul comiterii faptei (omor, avort etc.). În schimb, la un furt, înşelăciune
etc., descoperirea faptei de către victimă nu va mai permite reţinerea cauzei de nepedepsire.
Dacă însă autorul nu ştie că fapta sa a fost descoperită şi împiedică în aceste condiţii producerea
rezultatului, el va beneficia de cauza de nepedepsire (pe baza efectelor erorii de fapt).
(5) împiedicarea producerii rezultatului să fie efectivă
Pentru a se reţine cauza, este necesar ca încercarea autorului să fie încununată de succes. Dacă victima
decedează (de ex., la o înjunghiere), autorul va răspunde pentru fapta consumată de omor.
4.6.3. Efectele desistării şi împiedicării producerii rezultatului
Tentativa nu este înlăturată, ea continuând să existe, doar că autorul nu va fi sancţionat pentru aceasta.
Impunitatea decurgând din desistare sau din împiedicarea producerii rezultatului nu are, însă, un caracter
absolut, ea nu înlătură posibilitatea tragerii la răspundere pentru tot ceea ce s-a săvârşit anterior intervenirii cauzei
de nepedepsire. Astfel, conform art. 34 alin. (2) C.pen., dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau
împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracţiune.
Exemple: (1) dacă autorul, după ce a aplicat victimei lovituri în scopul de a o ucide, o transportă la spital,
viaţa fiindu-i salvată, el nu va fi sancţionat pentru tentativa de omor, dar va răspunde pentru vătămare corporală
sau loviri sau alte violenţe;
(2) dacă autorul pătrunde într-o locuinţă pentru a sustrage bunuri, dar apoi renunţă şi părăseşte
casa fără să ia nimic, nu va fi sancţionat pentru tentativa la infracţiunea complexă de furt prin violare de domiciliu,
de la care s-a desistat, dar răspunde pentru infracţiunea distinctă de violare de domiciliu;
(3) în situaţia în care pătrunderea într-un imobil în scopul comiterii unui furt s-a făcut prin
distrugerea uşilor sau a geamurilor, în caz de desistare, autorul va fi sancţionat pentru infracţiunea de distrugere.
51
§ 5. Infracţiunea consumată
Consumarea infracţiunii are lor în momentul în care sunt întrunite toate elementele constitutive ale
acesteia, cu alte cuvinte atunci când se realizează o perfectă coincidenţă între fapta concret săvârşită de autor şi
modelul-tip descris în norma de incriminare. Aceasta deoarece normele de incriminare din Partea specială a
Codului penal şi din legile speciale descriu fapte consumate.
Momentul consumării diferă în raport de natura infracţiunii, potrivit clasificărilor pe care le-am prezentat
deja. Astfel, în cazul infracţiunilor de pericol abstract, consumarea are loc în momentul realizării acţiunii sau
inacţiunii descrise de norma de incriminare, deoarece în acel moment se produce şi starea de pericol pentru
valoarea socială ocrotită. Spre exemplu, în cazul infracţiunii de ameninţare, consumarea are loc în momentul în
care se rostesc cuvintele ameninţătoare la adresa persoanei vătămate. În cazul infracţiunilor de pericol concret,
consumarea are loc la momentul în care starea de pericol a intervenit efectiv, însă acest moment coincide, de
regulă, cu momentul finalizării actului de executare. În ceea ce priveşte, însă, infracţiunile de rezultat, consumarea
nu poate avea loc decât în momentul în care se produce rezultatul descris în incriminarea-tip. Astfel, în cazul
infracţiunii de omor, consumarea are loc în momentul în care victima a decedat, şi nu în momentul în care a avut
loc acţiunea de lovire a acesteia.
Din momentul în care fapta tipică s-a consumat, toate actele comise în cadrul fazelor anterioare (acte de
pregătire, tentativă) se subsumează infracţiunii consumate, care le absoarbe dacă au fost comise în baza
aceleiaşi rezoluţii infracţionale.
Delimitarea infracţiunii consumate de tentativă nu pune, în general, probleme, fiindcă infracţiunea
consumată corespunde perfect modelului abstract din norma de incriminare. Există însă şi situaţii în care
delimitarea infracţiunii consumate este departe de a fi lipsită de dificultăţi, exemplul cel mai cunoscut în acest sens
fiind cel al infracţiunii de furt. În încercarea de a rezolva problema în discuţie, în doctrină şi legislaţie au fost
elaborate mai multe teorii privind momentul consumării infracţiunii de furt. Dintre acestea pot fi menţionate:
♦ teoria contrectaţiunii, potrivit căreia furtul se consumă atunci când autorul a atins bunul pe care dorea să îl
sustragă;
♦ teoria amovării, potrivit căreia furtul se comite prin mutarea bunului din locul în care se afla, într-un alt loc;
♦ teoria ablaţiunii, potrivit căreia furtul se consumă atunci când autorul a transportat bunul în locul unde
dorea să îl depună;
♦ teoria ilaţiunii, potrivit căreia furtul se consumă atunci când autorul a reuşit să ascundă bunul, astfel încât
să aibă asigurată stăpânirea asupra lui.
♦ Codul nostru a consacrat, însă, teoria apropriaţiunii, potrivit căreia furtul se consumă atunci când bunul a
ieşit din posesia detentorului său legitim şi a intrat în stăpânirea de fapt a autorului. Aşadar, comiterea furtului
presupune două momente corelative: deposedarea persoanei vătămate şi, respectiv, împosedarea autorului.
Consumarea infracţiunii nu este condiţionată de realizarea scopului urmărit de infractor, chiar şi atunci
când acesta apare ca element constitutiv al infracţiunii. Aşa, de pildă, în cazul omorului nu interesează decât ca
rezultatul – moartea victimei – să se fi produs, neinteresând dacă autorul a reuşit să obţină ceea ce urmărea de
fapt prin uciderea victimei. Tot astfel, în cazul infracţiunii de furt, este suficient ca luarea bunului să se facă în
scopul însuşirii pe nedrept, dar nu interesează dacă autorul a reuşit să rămână în posesia bunului sustras.
În acelaşi timp, trebuie subliniat că infracţiunea, o dată consumată, nu mai poate reveni într-una din fazele
anterioare, indiferent de atitudinea infractorului. Spre exemplu, faptul că după sustragerea unui bun (care
determină consumarea infracţiunii), infractorul îl aduce înapoi de bunăvoie, nu va determina reţinerea unei
tentative de furt, ci a unei fapte consumate. Se poate, eventual, reţine o circumstanţă atenuantă. Uneori,
înlăturarea voluntară a urmărilor deja produse poate constitui o cauză de nepedepsire [art. 273 alin. (2) C.pen.],
dar nici în acest caz nu este afectată existenţa infracţiunii consumate.
Consumarea infracţiunii nu trebuie confundată cu epuizarea ei. Aceasta deoarece, în anumite situaţii, deşi
la momentul consumării fapta corespunde modelului-tip creat de legiuitor, ea nu şi-a dobândit încă fizionomia
52
definitivă. Uneori, după momentul consumării se pot produce noi urmări, fie prin amplificarea urmării iniţiale, fie
prin continuarea activităţii. Spre exemplu, atunci când o persoană se conectează ilegal la reţeaua de distribuţie a
energiei electrice, fapta se consumă în momentul în care a început sustragerea efectivă de curent electric, dar ea
se va prelungi în timp până când sustragerea ia sfârşit din iniţiativa autorului sau din cauze străine de voinţa sa.
Acest ultim moment va fi momentul epuizării.
Prin urmare, dacă o infracţiune se consumă atunci când sunt întrunite toate elementele cerute de norma
de incriminare, ea se epuizează în momentul în care şi-a dobândit fizionomia definitivă, prin producerea ultimei
urmări. Cele două momente coincid, de regulă, dar în cazul aşa-numitelor infracţiuni cu durată de consumare, ele
sunt separate de un interval de timp. Consumarea şi epuizarea coincid, de pildă, atunci când inculpatul împuşcă
victima, iar aceasta decedează pe loc. În acest caz, în momentul decesului victimei s-au realizat toate elementele
necesare cerute de norma de incriminare şi, în acelaşi timp, s-a produs şi ultima urmare, adică fapta s-a epuizat.
În exemplul anterior, privind furtul de curent electric, cele două momente sunt diferite.
Momentul epuizării este important pentru că, atunci când diferă de momentul consumării, epuizarea este
punctul în raport de care se face aplicarea unor instituţii de drept penal (aplicarea legii penale în timp, aplicarea
actelor de amnistie şi graţiere, determinarea formelor de pluralitate infracţională, revocarea suspendării executării
pedepsei etc.).
E. Sumar
1. Consideraţii generale.
2. Faza internă a infracţiunii.
3. Faza actelor de pregătire.
4. Tentativa (faza actelor de executare).
5. Infracţiunea consumată.
F. Chestionar
1. În ce ipoteze actele de pregătire pot fi sancţionate?
2. Cum se face delimitarea actelor de pregătire faţă de actele de executare?
3. Cum se sancţionează tentativa?
4. Ce este desistarea? Dar împiedicarea producerii rezultatului?
5. Care sunt teoriile vehiculate pentru realizarea delimitării între forma tentativei şi forma consumată a infracţiunii
de furt? Care este teoria care s-a impus în dreptul penal român?
6. Care este diferenţa dintre consumarea şi epuizarea infracţiunii?
53
Capitolul 3
UNITATEA DE INFRACŢIUNE
A. Scopul şi obiectivele
Acest modul îşi propune, pentru început, o prezentare a unităţii de infracţiune în cadrul sistemului de drept
penal. Ca obiective propuse, studentul trebuie să poată diferenţia unitatea naturală de cea legală, respectiv să
poată recunoaşte formele unităţii naturale şi ale celei legale. De asemenea, studentul va trebui să cunoască
particularităţile fiecărei tip de unitate infracţională în parte, condiţiile de existenţă, respectiv tratamentul
sancţionator aplicabil.
B. Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior
Fiind primul modul din partea a II-a, propunem reluarea unor concepte tratate în partea I a disciplinei, şi
anume, aplicarea legii penale în timp în raport de infracţiunile cu durată de consumare în timp, pentru a înţelege
mai bine distincţia între momentul consumării şi momentul epuizării.
C. Schema logică a modulului
Nr.
crt. Secţiunea Noţiuni esenţiale
1. Unitatea de infracţiune Definiţiile propuse. Clasificarea unitate naturală / unitate legală de
infracţiune.
2. Unitatea naturală de
infracţiune
Forme. Infracţiunea simplă. Unitatea naturală colectivă. Infracţiunea
continuă.
3. Unitatea legală de
infracţiune
Forme. Infracţiunea continuată. Infracţiunea complexă. Infracţiunea
progresivă. Infracţiunea de obicei. Prezentarea succintă şi a infracţiunii de
simplă repetare.
D. Conţinutul informaţional detaliat
§ 1. Consideraţii generale
Codul nostru penal nu conţine o definiţie a unităţii de infracţiune şi nici nu dă o reglementare completă a
formelor acesteia, menţionând doar unele dintre formele unităţii legale.
După cum sugerează însăşi denumirea, unitatea de infracţiune este prezentă atunci când activitatea
desfăşurată de inculpat se încadrează complet şi exact în tiparul unei norme de incriminare.
De lege lata, putem vorbi în dreptul nostru de două forme ale unităţii de infracţiune: unitatea naturală şi,
respectiv, unitatea legală.
Unitatea naturală se constituie în mod firesc, fiind determinată de însăşi natura actului de executare.
Unitatea legală este creată de legiuitor prin reunirea în conţinutul unei singure infracţiuni a mai multor
acţiuni care, altfel, ar da naştere unei pluralităţi de infracţiuni. Fiecare din cele două forme subsumează, la rândul
său, mai multe categorii de infracţiuni. Astfel, în cadrul unităţii naturale se includ: infracţiunea simplă, unitatea
54
naturală colectivă şi infracţiunea continuă. Unitatea legală de infracţiune cuprinde: infracţiunea continuată,
infracţiunea complexă, infracţiunea de obicei şi infracţiunea progresivă.
§ 2. Infracţiunea simplă

Infracţiunea simplă este acea formă a unităţii naturale de infracţiune caracterizată de o singură acţiune,
care produce un singur rezultat şi completează conţinutul legal al unei singure norme de incriminare.
În cazul acestei forme de unitate este suficient un singur act de executare pentru a consuma şi epuiza
infracţiunea. Spre exemplu, se trage un singur foc de armă asupra victimei şi aceasta decedează pe loc.
Sub aspect subiectiv, infracţiunea simplă se poate comite cu oricare dintre formele de vinovăţie
reglementate de lege. Astfel, infracţiunea simplă poate fi caracterizată nu doar de intenţie (ca în exemplul de mai
sus), dar şi de praeterintenţie (autorul îi aplică victimei o lovitură cu pumnul, aceasta se dezechilibrează şi cade,
suferind un traumatism cranian şi decedând pe loc) sau de culpă (un accident de circulaţie în care victima este
lovită şi decedează imediat).
Majoritatea infracţiunilor prevăzute de legislaţia penală sunt infracţiuni simple şi se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de norma de incriminare.
§ 3. Unitatea naturală colectivă

3.1. Aspecte generale. Definiţie
Fiind o formă a unităţii naturale de infracţiune, în mod firesc, unitatea naturală colectivă nu a fost
reglementată sub aspectul condiţiilor de existenţă de Codul penal din 1969 şi nu este reglementată nici de actualul
Cod penal.
Din perspectiva doctrinei majoritare, ipotezele de unitate naturală colectivă sunt tratate în cadrul
infracţiunii simple, considerându-se că este indiferent dacă acţiunea care intră în structura acesteia din urmă se
compune dintr-un singur act de executare sau din mai multe acte.
Admitem, că, în cele din urmă, unitatea naturală colectivă este o modalitate a infracţiunii simple, dar cu
toate acestea preferăm să tratăm în mod distinct ipoteza unităţii naturale colective, date fiind particularităţile
acesteia şi dificultăţile întâmpinate în demersul delimitării ei faţă de alte forme ale unităţii de infracţiuni (în special,
faţă de infracţiunea continuată) sau faţă de pluralitatea de infracţiuni.
În aceste condiţii, arătăm că unitatea naturală colectivă este acea formă a unităţii naturale de infracţiune
caracterizată de faptul că acţiunea care intră în structura sa se compune dintr-o pluralitate de acte materiale. Spre
exemplu, o infracţiune de vătămare corporală se comite prin aplicarea mai multor lovituri victimei.
Problema delimitării unităţii naturale colective faţă de alte forme ale unităţii de infracţiune sau faţă de
pluralitatea de infracţiuni se reduce la delimitarea dintre noţiunile de act şi acţiune. Cu alte cuvinte, trebuie stabilit
când o pluralitate de acte materiale se contopesc în structura unei acţiuni unice (unitate naturală colectivă) şi când
ele devin acţiuni autonome (infracţiune continuată sau concurs de infracţiuni).
În primul rând, trebuie exclusă posibilitatea identificării acţiunii cu o mişcare corporală sau cu un rezultat.
Astfel, chiar o acţiune simplă se poate compune din mai multe mişcări corporale – spre exemplu, împuşcarea unei
persoane presupune luarea armei, încărcarea acesteia, ţintirea şi apăsarea pe trăgaci – sau poate produce mai
multe rezultate – de pildă, aruncarea unei grenade este o acţiune unică, dar poate cauza moartea mai multor
persoane.
Pentru realizarea unei corecte delimitări între noţiunile de act şi, respectiv, de acţiune, credem că este de
ajutor realizarea unei distincţii între condiţiile de existenţă a unităţii de acţiune şi condiţiile de existenţă a unităţii
naturale colective. Astfel, unitatea acţiunii este doar una din condiţiile de existenţă ale unităţii naturale colective,
dar ea se analizează în egală măsură şi în cadrul altor instituţii, cum este cazul concursului de infracţiuni.
55
3.2. Condiţii de existenţă ale unităţii naturale colective
În opinia noastră, condiţiile de existenţă a unităţii naturale colective de infracţiune sunt: unitatea de
acţiune, omogenitatea juridică şi, respectiv, unitatea subiectului pasiv.
3.2.1. Unitatea de acţiune
Suntem de părere că existenţa unităţii de acţiune depinde de întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:
a) unitatea manifestării de voinţă; b) unitatea spaţio-temporală; c) omogenitatea materială a actelor.
a) unitatea manifestării de voinţă
Această condiţie nu se analizează prin raportare la elementul subiectiv cerut de o normă de incriminare, ci
luând în considerare scopul acţiunii desfăşurate de către autor. Spre exemplu, atunci când cineva îşi propune să
cureţe balconul şi, pentru a scăpa de diversele obiecte depozitate acolo, le aruncă peste balustradă, ceea ce
interesează pentru a stabili unitatea acţiunii nu este poziţia sa subiectivă în raport de rezultatele care s-ar putea
produce (rănirea unei persoane, avarierea unor autoturisme parcate în preajmă), ci finalitatea acţiunii desfăşurate,
în cazul nostru, evacuarea bunurilor de pe balcon. Dacă această finalitate rămâne unitară, acoperind toate actele
comise (este vorba de fiecare act de aruncare a unui obiect peste balustradă), acţiunea va fi unică.
b) unitatea spaţio-temporală
Denumită şi unitate a procesului execuţional, această condiţie presupune ca actele de executare
susceptibile de încadrare în conţinutul aceleiaşi infracţiuni să fie comise în acelaşi loc şi într-un interval scurt de
timp. Cu alte cuvinte, actele trebuie săvârşite într-o succesiune neîntreruptă.
Această condiţie nu exclude, însă, orice întrerupere a actului de executare propriu-zis. O întrerupere nu
afectează unitatea acţiunii în măsura în care ea este firească, fiind cerută de însăşi natura infracţiunii sau de
modul în care a fost concepută executarea. Aşa de pildă, va exista o unitate de acţiune atunci când o persoană
sustrage bunuri din apartamentul unui vecin şi face mai multe drumuri între apartamentul vecinului şi apartamentul
său pentru a transporta bunurile sustrase. Dacă intervalul scurs între actele de sustragere succesive nu depăşeşte
timpul necesar transportului fiecărui grup de bunuri sustrase, unitatea acţiunii nu va fi afectată. Dacă însă între
două transporturi inculpatul desfăşoară şi alte activităţi (doarme, merge la cumpărături etc.), nu va mai exista o
unitate a procesului execuţional şi deci vor exista mai multe acţiuni.
Caracterul firesc al întreruperilor este o chestiune de fapt pe care instanţa o va aprecia având în vedere
toate datele speţei concrete, neputând fi stabilite a priori limite temporale în acest sens.
c) omogenitatea materială a actelor comise
Această condiţie se impune datorită faptului că uneori, pe baza aceleiaşi motivaţii subiective şi în cadrul
unui proces execuţional unic, se poate comite o mare varietate de acte, care însă nu pot fi în nici un caz
subsumate unei acţiuni unice. Spre exemplu, autorul îşi propune să sustragă bunuri din locuinţa unei persoane.
Dacă în acest scop el ucide câinele de pază, pătrunde în casă şi în final sustrage bunurile, vom avea trei acte de
executare distincte, dar este greu de imaginat că ele ar putea fi incluse în sfera unei acţiuni unice. De aceea, vor fi
susceptibile de reunire într-o acţiune unică numai acele acte de executare care prezintă o omogenitate materială,
cu alte cuvinte sunt toate acte de aceeaşi natură (acte de violenţă, acte de sustragere, acte de ameninţare etc.).
Ceea ce interesează în acest context este doar omogenitatea actelor în materialitatea lor, făcând
abstracţie de rezultatele pe care fiecare dintre ele le-a produs. Spre exemplu, o persoană, cu intenţia de a o lovi
pe alta, aruncă succesiv mai multe pietre în direcţia ei. Vom avea o singură acţiune care regrupează toate actele,
pentru că există o manifestare de voinţă unică, există un proces execuţional unic şi, în plus, este îndeplinită
condiţia omogenităţii materiale (fiecare act este identic cu celelalte, constând în aruncarea unei pietre). Unitatea
acţiunii nu se analizează în raport de rezultatele produse, astfel că ea nu va fi afectată chiar dacă din 5 pietre
aruncate, una a nimerit victima provocându-i o vătămare corporală, trei nu au atins nici o ţintă, iar una a lovit un
autoturism parcat, provocându-i avarii.
56
Rezultatele produse de diferitele acte vor fi avute, însă, în vedere cu ocazia analizării unităţii sau
pluralităţii de infracţiune, aşa cum vom vedea în cele ce urmează.
Omogenitatea materială a actelor de executare nu trebuie interpretată, însă, într-o manieră rigidă – în
sensul că toate actele trebuie să fie identice – ea urmând a se aprecia în sens larg, pe baza naturii actelor. Astfel,
condiţia omogenităţii materiale este îndeplinită atunci când toate actele comise sunt acte de violenţă, indiferent că
unele s-au comis prin lovire cu pumnul, altele prin izbirea victimei cu un corp dur, iar altele prin folosirea unui cuţit.
3.2.2. Omogenitatea juridică
Omogenitatea juridică presupune ca fiecare act din structura acţiunii unice să îşi găsească un
corespondent în structura aceleiaşi norme de incriminare. Cu alte cuvinte, unităţii de acţiune în sens natural
trebuie să i se asocieze o unitate a acţiunii tipice.
Condiţia omogenităţii juridice nu este incompatibilă nici cu realizarea, de către actele comise succesiv, a
unor forme diferite ale aceleiaşi infracţiuni. Astfel, este posibil ca unele acte să fie susceptibile de încadrare în
forma de bază a infracţiunii, iar altele în forma agravată a acesteia – de exemplu, autorul sustrage anumite bunuri
în timpul zilei, iar restul de bunuri le sustrage după lăsarea nopţii. Astfel, deşi actele de sustragere comise în
timpul zilei corespund formei de bază a furtului (art. 228 C.pen.), iar cele comise în timpul nopţii corespund furtului
calificat [art. 229 alin. (1) lit. b) C.pen.], condiţia omogenităţii juridice nu va fi afectată, actele de sustragere putând
fi incluse în aceeaşi unică infracţiune. Încadrarea juridică se va face, însă, în funcţie de forma cea mai gravă (în
speţă, furt calificat), iar la individualizarea judiciară a pedepsei, se va ţine seama de faptul că o parte din actele de
sustragere au fost comise în timpul zilei.
De asemenea, va exista unitate de infracţiune şi atunci când unele acte comise corespund formei
consumate a infracţiunii, iar altele tentativei. Spre exemplu, autorul sustrage din apartamentul vecinului mai multe
bunuri pe care le transportă la domiciliul său, dar când revine pentru a lua şi alte bunuri, este surprins de poliţişti şi
reţinut.
3.2.3. Unitatea subiectului pasiv
Deşi atât doctrina noastră, cât şi doctrina străină au abordat problema compatibilităţii unităţii de infracţiune
cu pluralitatea subiecţilor pasivi cu precădere în contextul analizei infracţiunii continuate, arătăm că toate
concluziile formulate sunt valabile şi în materia unităţii naturale colective de infracţiune.
Prin urmare, ne vom asuma abordarea subiectului la acest moment, revenind cu ocazia tratării infracţiunii
continuate pentru a aduce informaţii suplimentare în contextul specificului respectivei unităţi de infracţiune.
Potrivit opiniei care se bucura de cea mai mare audienţă anterior anului 2014, trebuia făcută o distincţie
între infracţiunile contra persoanei şi infracţiunile contra patrimoniului. În cazul primei categorii se considera că
existenţa unităţii de infracţiune presupunea în mod necesar unitatea de victimă, în vreme ce la infracţiunile contra
patrimoniului pluralitatea subiecţilor pasivi nu afecta prin ea însăşi existenţa unităţii. Această opinie a fost
exprimată şi în literatura juridică română mai veche şi era împărtăşită de cvasiunanimitatea doctrinei şi a
jurisprudenţei în aplicarea dispoziţiilor Codului penal anterior.
În ceea ce ne priveşte, aşa cum am mai arătat şi cu alte ocazii, am considerat întotdeauna că unitatea de
subiect pasiv este o condiţie generală de existenţă a unităţii naturale colective de infracţiune, în lipsa acesteia fiind
întotdeauna în prezenţa concursului de infracţiuni.
Codul penal intrat în vigoare la 1 februarie 2014 a adus o modificare de substanţă în raport cu infracţiunea
continuată, art. 35 alin. (1) C.pen. impunând, în mod suplimentar faţă de reglementarea anterioară, necesitatea
existenţei unităţii de subiect pasiv.
Conform Expunerii de motive, „dreptul comparat oferă trei soluţii în privinţa compatibilităţii unităţii
infracţiunii continuate cu pluralitatea de subiecţi pasivi – incompatibilitate totală, compatibilitate totală şi, respectiv,
compatibilitate limitată la categoria infracţiunilor contra patrimoniului. Este preferabilă prima dintre aceste soluţii, la
care se raliază şi proiectul, căci infracţiunea continuată a fost creată ca o excepţie de la aplicarea tratamentului
sancţionator prevăzut pentru concursul de infracţiuni şi trebuie să rămână o excepţie”. Plecând de la aceste
considerente şi ţinând seama de elementele de asemănare între unitatea naturală colectivă şi infracţiunea
57
continuată, credem că soluţia se impunea şi în cazul de faţă. Astfel, argumentele legiuitorului erau direct aplicabile
şi în cazul unităţii naturale de infracţiune.
Aşadar, observăm intervenţia tranşantă a legiuitorului, care a dorit să pună capăt discuţiilor doctrinare şi
soluţiilor jurisprudenţiale contradictorii, stabilind cu caracter de regulă necesitatea existenţei unui unic subiect
pasiv, indiferent de infracţiunea comisă. Ţinând, însă, seama de cristalizarea în mod judicios a unor tendinţe în
jurisprudenţă, precum şi încercând să evite noi „derapaje” ale unor instanţe „deranjate” de inovaţia legislativă, au
fost prevăzute în mod expres şi excepţiile de la regulă. În acest sens, art. 238 din Legea nr. 187/2012 pentru
punerea în aplicare a Codului penal prevedea că, în aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (1) C.pen., se consideră
îndeplinită condiţia unităţii subiectului pasiv şi atunci când:
a) bunurile ce constituie obiectul infracţiunii se află în coproprietatea mai multor persoane;
b) infracţiunea a adus atingere unor subiecţi pasivi secundari diferiţi, dar subiectul pasiv principal este
unic.
Din nou, pentru identitate de raţiune, deşi art. 238 din Legea nr. 187/2012 trimite doar la infracţiunea
continuată, credem că excepţiile astfel reglementate deveneau aplicabile mutatis mutandis şi în cazul unităţii
naturale colective. Încercând să exemplificăm cele de mai sus, ne imaginăm ipoteza în care, într-o unitate spaţiotemporală, autorul sustrage, prin mai multe acte de executare, bunuri ce aparţin în coproprietate unor persoane
diferite (soţ şi soţie), aspect cunoscut de către autor. De asemenea, raportat la a doua ipoteză, avem cazul
autorului care, în aceeaşi împrejurare, sustrage mai multe bunuri din patrimoniul aceleiaşi persoane (fizice sau
juridice), prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări, ce vizează persoane diferite (de exemplu, doi paznici de la
două hale aflate în incinta societăţii respective). Într-un astfel de caz, se va putea reţine o infracţiune de tâlhărie
prevăzută de art. 233 C.pen., comisă în formă unităţii naturale colective: subiectul pasiv principal, reprezentat de
titularul dreptului patrimonial, este unic (persoana juridică proprietară a bunurilor sustrase), iar persoanele fizice
care suportă consecinţele actelor de violenţă sau ameninţare (paznicii halelor) sunt subiecţi pasivi secundari.
Aşa fiind, odată cu intrarea în vigoare a Codului penal, divergenţele de opinii din literatura de specialitate,
dar mai ales din practica judiciară au încetat, unitatea subiectului pasiv fiind o condiţie sine qua non şi pentru
infracţiunea ce îmbracă forma unităţii naturale colective.
Aşadar, în ipoteze de genul celor întâlnite în practica judiciară – sustragerea unor bunuri din vestiarele
mai multor colegi ori din mai multe autoturisme aflate în aceeaşi parcare –, soluţia consta în reţinerea în concurs a
unui număr de infracţiuni identic cu numărul subiecţilor pasivi (titulari ai drepturilor patrimoniale). Trecând de
excepţiile de strictă interpretare prevăzute de art. 238 din Legea nr. 187/2012, o altă posibilitate de a justifica
reţinerea unei unice infracţiuni (sau măcar a mai puţine infracţiuni concurente) privea situaţia în care se putea
demonstra incidenţa unei erori care l-a determinat pe autor să considere că toate bunurile sustrase aparţin unui
singur subiect pasiv (spre exemplu, ne gândim la ipoteza în care sustrage bunuri electronice din mai multe
autoturisme parcate în incinta unei societăţi, având reprezentarea că toate vehiculele – şi bunurile din acestea –
aparţin persoanei juridice, în realitate fiind sustrase şi unele bunuri care sunt proprietatea angajaţilor societăţii).
În mod surprinzător, prin Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, Curtea Constituţională, cu o argumentare în
egală măsură surprinzătoare şi lipsită de substanţă, a revenit asupra jurisprudenţei sale anterioare şi a
concluzionat că sintagma „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv” din cuprinsul art. 35 alin. (1) C.pen. este
neconstituţională. Aşadar, cel puţin aparent, condiţia unităţii de subiect pasiv încetează să mai constituie una
dintre condiţiile cumulative de existenţă a infracţiunii continuate, respectiv a unităţii naturale colective.
Totuşi, credem că unitatea de subiect pasiv este în continuare o condiţie distinctă, de sine stătătoare în
cazul infracţiunilor contra persoanei. În sprijinul soluţiei noastre, arătăm că, în numeroase rânduri, chiar Curtea
Constituţională subliniază că cenzura constituţională este necesară pentru a se reveni la situaţia existentă anterior
intrării în vigoare a Codului actual. Astfel, se arată următoarele: „consecinţa constatării de către Curte a
neconstituţionalităţii sintagmei «şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv» din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din
Codul penal este, practic, revenirea la soluţia adoptată de practica judiciară sub reglementarea Codului
penal din 1969, în sensul existenţei unei compatibilităţi limitate între infracţiunea continuată şi pluralitatea de
subiecţi pasivi” (s.n.) – par. 28. Suplimentar, arătăm că excepţia a fost invocată în raport cu infracţiuni de fals şi uz
de fals (din considerentele deciziei nu înţelegem de ce condiţia unităţii de subiect pasiv a pus probleme în aceste
58
cazuri, căci subiectul pasiv era oricum unic…), respectiv infracţiunea de înşelăciune. Tot aşa, în susţinerea
excepţiei, instanţa de trimitere a invocat şi dispoziţiile art. 44 din Constituţie, privind proprietatea privată.
Prin urmare, numai în cazul infracţiunilor contra patrimoniului se va putea reţine o singură infracţiune
comisă în forma unităţii naturale colective în cazul pluralităţii de subiecţi pasivi, sub rezerva întrunirii tuturor
celorlalte condiţii cumulative. În cazul infracţiunilor contra persoanei, pluralitatea subiecţilor pasivi conduce,
inevitabil, la o pluralitate de infracţiuni, conform unui algoritm simplu: la „n” subiecţi pasivi le corespund „n”
infracţiuni.
Revenind, dacă toate aceste condiţii sunt reunite, vom fi în prezenţa unei unităţi naturale colective.
De dată însă mai recentă, Curtea Constituţională a revenit şi a precizat în mod expres modului de
interpretare a deciziei nr. 368/2017. Astfel, atât prin decizia nr. 650/2018, cât şi prin decizia nr. 466/2019, instanţa
de contencios constituţional a arătat că nu mai este necesară per se condiţia unităţii de subiect pasiv, în toate
cazurile.
3.3. Forme de vinovăţie
Sub aspect subiectiv, unitatea naturală colectivă este compatibilă cu oricare dintre formele vinovăţiei, cu
precizarea că toate actele care se integrează în structura sa trebuie să fie comise cu aceeaşi formă de vinovăţie.
Astfel, unitatea naturală colectivă este caracterizată de intenţie, în situaţia în care autorul aplică victimei
mai multe lovituri de cuţit, cu intenţia de a-i suprima viaţa. Vom fi în prezenţa unei unităţi naturale colective comise
din culpă, în ipoteza în care agentul aruncă de pe balcon mai multe obiecte – cu intenţia de a le transporta ulterior
la pubelă – iar două dintre acestea lovesc aceeaşi persoană. În fine, unitatea naturală colectivă poate fi
caracterizată şi de praeterintenţie, aşa cum se întâmplă atunci când autorul îi aplică victimei mai multe lovituri cu
pumnul, iar una dintre aceste lovituri determină un prejudiciu estetic grav şi permanent, alta o infirmitate, iar alta o
vătămare ce necesită mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.
Nu va exista, însă, unitate naturală colectivă, ci concurs de infracţiuni în ipoteza în care unele dintre actele
componente au fost comise cu intenţie, iar altele din culpă.
3.4. Aspectul sancţionator
Sub aspect sancţionator, unitatea naturală colectivă nu prezintă particularităţi faţă de infracţiunea simplă.
Astfel, şi unitatea naturală colectivă este sancţionată cu pedeapsa prevăzută de norma de incriminare, la fel ca
infracţiunea simplă, fără a constitui o cauză legală de agravare a tratamentului sancţionator. Pluralitatea actelor de
executare şi împrejurările în care acestea au intervenit pot fi, însă, avute în vedere cu ocazia individualizării
judiciare a pedepsei.
§ 4. Infracţiunea continuă
4.1. Definiţie
Infracţiunea continuă nu beneficiază de o reglementare legală în Codul nostru penal, neexistând din acest
punct de vedere modificări faţă de Codul penal din 1969. După modelul Codului din 1969, ea este doar menţionată
de art. 154 alin. (2) teza a II-a C.pen., text care stabileşte momentul din care începe să curgă termenul de
prescripţie a răspunderii penale în cazul acestei categorii de infracţiuni. Asupra acestui aspect vom reveni, însă, la
momentul prezentării instituţiei prescripţiei.
În aceste condiţii, sarcina definirii infracţiunii continue şi a stabilirii condiţiilor ei de existenţă a revenit
doctrinei, infracţiunea continuă fiind considerată acea formă a unităţii naturale de infracţiune în cazul căreia, după
întrunirea tuturor elementelor constitutive, acţiunea sau inacţiunea se prelungeşte în timp prin voinţa autorului.
4.2. Condiţiile de existenţă a infracţiunii continue
Pe baza definiţiei enunţate anterior, pot fi evidenţiate şi condiţiile de existenţă ale infracţiunii continue:
existenţa unui act de executare care se prelungeşte în timp şi, respectiv, unitatea elementului subiectiv.

59
4.2.1. Existenţa unui act de executare care se prelungeşte în timp
Infracţiunea continuă se caracterizează prin existenţa unui act de executare – acţiune sau inacţiune –
susceptibil de prelungire în timp dincolo de momentul consumării. Spre exemplu, în cazul infracţiunii de deţinere
de instrumente în vederea falsificării de valori (art. 314 C.pen.), consumarea are loc în momentul în care
făptuitorul intră în posesia respectivelor instrumente. Actul material al infracţiunii – deţinerea – se prelungeşte, însă,
şi după acest moment, durând atâta vreme cât autorul rămâne în posesia instrumentelor primite. Tot astfel, în
cazul unei infracţiuni de furt (art. 228 C.pen.) având ca obiect energia electrică, infracţiunea se consumă în
momentul în care inculpatul s-a branşat ilegal la reţeaua de distribuţie a energiei electrice şi a început să consume
curent. Acţiunea de sustragere se prelungeşte, însă, în timp atâta vreme cât el continuă să consume energie
electrică în mod ilegal.

Principala problemă în acest context o reprezintă însă identificarea situaţiilor în care suntem în
prezenţa unei acţiuni susceptibile de a se prelungi în timp şi, implicit, a unei infracţiuni continue.
În ceea ce priveşte infracţiunile comisive, în literatura de specialitate au fost elaborate mai multe criterii de
delimitare. Cele mai importante dintre acestea sunt definiţia legală a infracţiunii, natura valorii sociale ocrotite şi,
respectiv, modul concret de săvârşire a infracţiunii. Aşa cum se va vedea în cele ce urmează, deşi niciunul dintre
criteriile menţionate nu este în măsură să conducă în toate situaţiile la o corectă delimitare, credem că prin
utilizarea lor conjugată se poate atinge obiectivul urmărit.
a) Definiţia legală a infracţiunii este criteriul principal de delimitare, deoarece numai pe baza analizei şi
interpretării normei legale se poate stabili dacă acţiunea care face parte din latura obiectivă a infracţiunii este
susceptibilă de prelungire în timp. Astfel, atunci când legiuitorul foloseşte termeni ca deţinere, conducere, purtare,
sechestrare, ascundere etc. suntem, fără nicio îndoială, în prezenţa unei infracţiuni continue. Pe această bază,
este unanim admis caracterul continuu al unor infracţiuni ca: deţinere de instrumente în vederea falsificării de
valori, portul nelegal de decoraţii sau semne distinctive, conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de
către o persoană ce nu posedă permis de conducere etc.
În situaţiile în care legiuitorul recurge la termeni echivoci sau care sunt susceptibili de interpretări diferite
în funcţie de norma de incriminare în care sunt utilizaţi, o primă soluţie pentru depăşirea acestor dificultăţi o
reprezintă interpretarea normei legale, prin utilizarea procedeelor de interpretare cunoscute, pentru a stabili cât
mai precis voinţa legiuitorului. În măsura în care interpretarea nu aduce suficiente elemente în scopul definirii
corecte a naturii infracţiunii, se va recurge şi la criteriile mai jos menţionate.
b) Natura valorii sociale ocrotite prin norma de incriminare poate servi în anumite situaţii la o corectă
delimitare a sferei infracţiunilor continue. În legătură cu acest criteriu, în literatura de specialitate s-a arătat că
infracţiunea continuă presupune, cel puţin de regulă, valori sociale indestructibile, dar comprimabile. Cu alte
cuvinte, este vorba de valori sociale care nu sunt desfiinţate prin comiterea infracţiunii, ci suferă doar o
restrângere, o comprimare, revenind la forma iniţială după încetarea agresiunii (spre exemplu, libertatea
personală). Deşi contestat de unii autori chiar în doctrina noastră, criteriul enunţat îşi poate dovedi utilitatea în
numeroase situaţii. Aşa cum s-a arătat în doctrină, indiferent de modul de formulare a textului legal, omorul sau
avortul nu vor putea fi niciodată infracţiuni continue, căci valoarea ocrotită este desfiinţată o dată cu producerea
urmării incriminate.
c) Modul concret de săvârşire a infracţiunii poate fi în anumite situaţii un indiciu pentru caracterul
continuu sau instantaneu al infracţiunii.
Astfel, infracţiunea de furt de motorină [art. 229 alin. (3) lit. a) C.pen.] se poate comite fie instantaneu, fie
continuu. Spre exemplu, dacă autorul îşi propune să sustragă motorină dintr-un depozit, el poate sustrage mai
multe butoaie cu combustibil pe care le încarcă într-un camion, caz în care avem o infracţiune instantanee.
Aceeaşi faptă se poate comite, însă, prin legarea unei ţevi la conducta de transport sau la recipientul în care
motorina este depozitată, astfel încât acţiunea de sustragere să se prelungească în timp şi să îmbrace forma unei
60
infracţiuni continue. Este evident că în acest caz doar prin raportare la modul concret de săvârşire a faptei se
poate realiza o corectă delimitare între cele două forme ale unităţii naturale de infracţiune.
Unele dificultăţi pot fi întâlnite şi în cazul infracţiunilor omisive continue, datorită modalităţilor diferite de
incriminare a acestor fapte.
Atunci când legea nu stabileşte un termen pentru îndeplinirea obligaţiei, iar aceasta are caracter de
continuitate, neîndeplinirea obligaţiei va avea în mod necesar acelaşi caracter, iar infracţiunea omisivă proprie va
fi una continuă. Aşa se întâmplă în cazul abandonului de familie săvârşit în modalitatea prevăzută de art. 378 alin.
(1) lit. b) C. pen. – neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzută de lege. Cum obligaţia de
întreţinere are caracter de continuitate, infracţiunea comisă prin neîndeplinirea ei va fi continuă.
În ipoteza în care legea stabileşte un termen pentru îndeplinirea obligaţiei, infracţiunea omisivă este
instantanee atunci când obligaţia nu poate fi îndeplinită decât în interiorul termenului, şi este continuă dacă
respectiva obligaţie poate fi îndeplinită şi după expirarea acestuia. Am putea conchide pentru prima categorie cu
textul de la art. 243 alin. (1) C.pen. privind însuşirea bunului găsit, care incriminează fapta de a nu preda în termen
de 10 zile un bun găsit autorităţilor sau celui care l-a pierdut. Într-un astfel de caz, se consideră că obligaţia nu
poate fi îndeplinită decât până la momentul expirării celor 10 zile, astfel încât am fi în prezenţa unei infracţiuni
omisive instantanee. Tot astfel, în cazul art. 25 din Legea nr. 191/2003 privind infracţiunile la regimul transportului
am fi în prezenţa unei infracţiuni omisive instantanee deoarece textul incriminează „fapta pasagerului de a nu se
supune în timpul călătoriei unui ordin dat de comandant sau secund ori de un alt ofiţer, pentru salvarea navei (…)”,
fiind evident că obligaţia impusă nu poate fi exercitată decât în momentul în care ordinul a fost dat, deoarece
numai atunci este posibilă efectuarea unei acţiuni de salvare a navei.
Pe de altă parte, se consideră că infracţiunea de dezertare prevăzută de art. 414 C.pen. este o infracţiune
continuă, deoarece termenul de 3 zile marchează doar momentul din care fapta constituie dezertare, iar obligaţia
militarului de a fi în unitate este o obligaţie permanentă.

Vom conchide, deci, în sensul că infracţiunea omisivă proprie este instantanee atunci când norma de
incriminare sancţionează nerespectarea unei obligaţii susceptibile de executare printr-un singur act şi este
continuă atunci când norma de incriminare sancţionează încălcarea unei obligaţii cu caracter de permanenţă.
4.2.2. Unitatea elementului subiectiv
Aşa cum rezultă din chiar definiţia ei, în cazul infracţiunii continue prelungirea în timp a acţiunii sau
inacţiunii infracţionale trebuie să se datoreze voinţei agentului. Pe cale de consecinţă, este necesar a se constata
că manifestarea de voinţă iniţială, ce a caracterizat momentul consumării, s-a menţinut pe întreaga durată a
acţiunii sau inacţiunii.
Unitatea elementului subiectiv nu presupune, însă, ca această manifestare de voinţă să fie determinată în
cele mai mici detalii, fiind suficient ca ea să vizeze elementele esenţiale ale infracţiunii. Astfel, nu e necesar ca
durata infracţiunii să fie stabilită cu precizie, fiind posibil ca autorul să decidă să comită fapta atâta timp cât va
avea posibilitatea.
Sub aspectul formei de vinovăţie, deşi majoritatea infracţiunilor continue reglementate de legislaţia
noastră sunt caracterizate de intenţie, nu trebuie exclusă nici posibilitatea săvârşirii acestei forme a unităţii
naturale de infracţiune din culpă.
Spre exemplu, în prezent infracţiunea de abandon de familie în modalitatea neîndeplinirii obligaţiei de
întreţinere prevăzute de lege se poate comite doar cu intenţie, textul legal cerând condiţia relei-credinţe. Nimic nu
îl împiedică, însă, pe legiuitor ca într-o viitoare reglementare să incrimineze această faptă şi atunci când este
săvârşită din culpă.
4.3. Clasificarea infracţiunilor continue: infracţiuni continue permanente şi infracţiuni continue succesive
Cea mai importantă clasificare în materia infracţiunii continue este cea care distinge între infracţiunile
continue permanente şi infracţiunile continue succesive.
61
Infracţiunile continue permanente: sunt acelea în cazul cărora este suficient actul iniţial urmat de
prelungirea în timp a acţiunii sau a inacţiunii, fără a fi necesară o reiterare a acestui act (de exemplu, lipsirea de
libertate în mod ilegal prevăzută de art. 205 C.pen., deţinerea de droguri pentru consum propriu etc.)
Infracţiunile continue succesive: săvârşirea lor poate presupune o reiterare a actului iniţial la diverse
intervale de timp, dar întreruperile care intervin sunt fireşti, impuse chiar de natura infracţiunii (de exemplu,
conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, faptă prevăzută de art. 336 C.pen.).
De la caz la caz, o infracţiune continuă se poate prezenta ca succesivă sau permanentă – spre exemplu,
dacă cel care conduce un vehicul sub influenţa alcoolului sau fără permis de conducere (art. 335-336 C.pen.) va
opri pentru realimentare, pentru a merge la toaletă etc., fapta va fi una succesivă, dar ea poate fi în concret şi
permanentă, atunci când autorul nu opreşte deloc vehiculul.
Importanţa clasificării rezidă în faptul că, în cazul infracţiunilor continue permanente, o eventuală
întrerupere a acţiunii va duce la apariţia unei pluralităţi de infracţiuni sub forma concursului sau a unei unităţi
legale sub forma infracţiunii continuate. În cazul infracţiunilor continue succesive, întreruperile survenite, atâta timp
cât sunt fireşti, nu afectează unitatea naturală a infracţiunii.
4.4. Consumarea şi epuizarea infracţiunii continue
Fiind o infracţiune cu durată de consumare, cele două momente nu coincid, fiind separate de un interval
de timp. Astfel, infracţiunea continuă se consumă în momentul în care sunt întrunite toate elementele cerute de
incriminarea-tip şi se epuizează în momentul în care acţiunea sau inacţiunea ia sfârşit.
Spre exemplu, fapta de deţinere ilicită a unor bunuri se consumă în momentul în care autorul a intrat în
posesia bunurilor respective şi se epuizează în momentul în care el pierde în orice mod această posesie. Tot
astfel, infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal se consumă în momentul în care victima a fost privată de
libertate şi se epuizează atunci când ea este eliberată.
Dacă momentul consumării nu ridică probleme deosebite, identificarea momentului epuizării este uneori
mai dificilă, dată fiind marea varietate a situaţiilor în care comiterea infracţiunii continue poate lua sfârşit. În
doctrină cauzele de întrerupere a infracţiunii continue sunt clasificate în două principale categorii: întreruperi de
fapt şi întreruperi de drept.
Întreruperile de fapt pot fi, la rândul lor, voluntare sau silite. Epuizarea infracţiunii se datorează unei
întreruperi de fapt voluntare atunci când, spre exemplu, autorul eliberează victima sechestrată sau începe să îşi
execute obligaţia de întreţinere prevăzută de lege. Vom fi în prezenţa unei întreruperi silite atunci când cauza care
pune capăt acţiunii infracţionale este străină de voinţa agentului. De pildă, victima sechestrată este eliberată de
organele de poliţie sau decedează, conducătorului auto îi scade concentraţia de alcool din sânge sub limita
prevăzută de lege pentru existenţa infracţiunii, bunul deţinut ilegal este distrus într-un incendiu etc.
În ceea ce priveşte întreruperile de drept, acestea sunt datorate unor cauze juridice. În opinia noastră,
doar o hotărâre de condamnare definitivă poate produce acest efect.

4.5. Sancţionarea infracţiunii continue
În ceea ce priveşte sancţionarea infracţiunii continue, fiind vorba de o unitate naturală de infracţiune, ea
se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de norma de incriminare.
Aşadar, indiferent că ne aflăm în prezenţa unei infracţiuni continue permanente sau succesive, nu va
exista o cauză de agravare a tratamentului sancţionator, fapta fiind pedepsită la fel ca o infracţiune instantanee.
Durata prelungirii în timp a acţiunii sau inacţiunii infracţionale va fi, însă, avută în vedere cu ocazia individualizării
judiciare a pedepsei, conform art. 74 şi urm. C.pen.
62
§ 5. Infracţiunea continuată
5.1. Definiţie şi natură juridică
Infracţiunea continuată face parte din categoria unităţii legale de infracţiune şi se bucură de o
reglementare în Partea generală a Codului penal actual, după cum s-a bucurat şi sub imperiul Codului penal
anterior.
Potrivit art. 35 alin. (1) C.pen., infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite
intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care
prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

5.2. Condiţiile de existenţă a infracţiunii continuate
Potrivit Codului penal, pentru a fi în prezenţa infracţiunii continuate este necesară întrunirea cumulativă a
următoarelor condiţii: pluralitate de acţiuni sau inacţiuni săvârşite la diferite intervale de timp; omogenitatea juridică
a acţiunilor sau inacţiunilor; unitate de subiect activ şi pasiv; unitate de rezoluţie infracţională.
5.2.1. Pluralitate de acţiuni sau inacţiuni săvârşite la diferite intervale de timp
Fiind o unitate juridică de infracţiune, infracţiunea continuată presupune în mod necesar o pluralitate de
acţiuni sau inacţiuni pe care legiuitorul le reuneşte în cuprinsul unei singure entităţi.
Noţiunea de acţiune nu se identifică cu aceea de act de executare. În măsura în care mai multe acte de
executare sunt susceptibile de încadrare în conţinutul unei acţiuni unice – pe baza criteriilor examinate în contextul
analizei unităţii naturale colective – nu va exista o infracţiune continuată, ci o unitate naturală de infracţiune.
Aşa cum se poate observa, condiţia pe care o analizăm, constituie principalul criteriu de delimitare între
infracţiunea continuată şi formele unităţii naturale de infracţiune. În primul rând, prin utilizarea corectă a acestui
criteriu, se evită confuzia infracţiunii continuate cu unitatea naturală colectivă.
Dacă în cazul infracţiunii continuate avem mai multe acţiuni comise la diferite intervale de timp, în ipoteza
unităţii naturale colective există o singură acţiune, alcătuită dintr-o pluralitate de acte de executare comise în
cadrul unei unităţi spaţio-temporale. Un exemplu poate fi edificator pentru modul în care operează această
distincţie. Să presupunem că inculpatul doreşte să sustragă cinci saci de mere din livada vecinului. Dacă într-o
noapte se deplasează în livadă, umple un sac, merge acasă, îl goleşte şi se întoarce imediat pentru a lua încă un
sac, repetând apoi operaţiunea de câteva ori, vom avea o unitate naturală colectivă. Aceasta deoarece în speţă
actele de sustragere s-au succedat fără alte întreruperi decât cele necesare transportului bunurilor. Dacă însă
inculpatul, după primul transport, se mai odihneşte, mai efectuează alte activităţi în gospodărie, iar apoi merge să
mai ia un sac, vom avea o infracţiune continuată, pentru că deja actele de sustragere sunt comise cu întreruperi
care nu erau necesare în raport de modul de comitere a faptei. Intervalele de timp mai mari scurse între actele de
sustragere le autonomizează, transformându-le în acţiuni de sine stătătoare, specifice infracţiunii continuate. Cu
atât mai mult vom avea o infracţiune continuată dacă actele succesive de sustragere au loc în zile diferite.
Cele arătate în legătură cu acţiunea sunt valabile şi în ceea ce priveşte inacţiunea ca modalitate de
comitere a infracţiunii continuate. Astfel, va exista o unitate de omisiune, compusă din mai multe acte în situaţia în
care câinele unei persoane atacă succesiv mai mulţi copii, iar proprietarul nu îşi cheamă animalul. Tot astfel, nu va
exista o pluralitate de omisiuni, ci o omisiune unică în cazul pompierului care priveşte cum flăcările distrug unul
după altul mai multe bunuri şi nu intervine, în pofida obligaţiei în acest sens, izvorâtă din poziţia sa de garant.
Ţinem să subliniem, însă, că între unitatea naturală colectivă şi infracţiunea continuată nu există o
incompatibilitate, astfel că unitatea naturală colectivă poate fi şi ea comisă în mod continuat. Aşa se întâmplă
atunci când timp de mai multe nopţi, inculpatul sustrage bunuri dintr-un depozit şi fiecare acţiune de sustragere
este alcătuită din mai multe acte materiale, în sensul celor arătate mai sus.
Intervalele de timp scurse între diferitele acţiuni care se integrează în structura infracţiunii continuate nu
trebuie aşadar să fie foarte scurte (pentru că în acest caz vom avea o unitate naturală de infracţiune), dar nici
excesiv de lungi, pentru că riscă să compromită unitatea rezoluţiei infracţionale, dând astfel naştere unui concurs
63
de infracţiuni. Durata acestor intervale nu este, şi nici nu ar putea să fie stabilită de lege, evaluarea lor fiind o
chestiune lăsată la aprecierea instanţei de judecată.

5.2.2. Omogenitatea juridică a acţiunilor sau inacţiunilor
Potrivit acestei condiţii, acţiunile sau inacţiunile comise la diferite intervale de timp trebuie să realizeze
conţinutul aceleiaşi infracţiuni, să se încadreze în conţinutul aceleiaşi incriminări-tip.
Această condiţie presupune, în primul rând, o unitate a obiectului juridic, în sensul că toate acţiunile sau
omisiunile trebuie să se îndrepte împotriva aceleiaşi valori sociale. Cele arătate în cadrul secţiunii dedicate
omogenităţii juridice ca o condiţie a unităţii naturale colective îşi păstrează valabilitatea şi aici.

5.2.3. Unitatea de subiect activ şi pasiv
Condiţia identităţii subiectului activ este prevăzută expres de legiuitor în textul art. 35 alin. (1) C.pen.,
care arată că acţiunile trebuie să fie săvârşite de aceeaşi persoană. Unitatea de subiect activ reprezintă astfel,
alături de unitatea de rezoluţie infracţională, un liant pentru acţiunile comise la diferite intervale de timp. Dacă
atunci când infracţiunea este comisă de o singură persoană condiţia nu ridică probleme în plan practic, lucrurile se
complică în situaţia săvârşirii faptei în participaţie.
Opinia majoritară admite compatibilitatea infracţiunii continuate cu schimbarea formelor de participaţie,
căci nu se poate susţine că săvârşirea unor acţiuni diferite ca modalitate de participare ar exclude prin ea însăşi
existenţa unei hotărâri infracţionale unice.
De asemenea, condiţia unităţii subiectului activ nu exclude mărirea sau diminuarea numărului de
participanţi pe parcursul comiterii diferitelor acţiuni.
Nu este, însă, posibilă reţinerea formei continuate în cazul actelor de participaţie comise de aceeaşi
persoană în beneficiul unor autori diferiţi.
În ceea ce priveşte unitatea subiectului pasiv, fără a mai relua argumentele invocate cu ocazia analizării
unităţii naturale collective. Astfel, în lumina deciziilor Curţii Constituţional nr. 368/2017, nr. 650/2018 şi nr.
466/2019, nu mai este necesară condiţia unităţii de subiect pasiv, în toate cazurile. Unitatea subiectul pasiv
rămâne astfel să fie verificată doar în cazul celorlalte condiţii, prezentând relevanţă pentru stabilirea unităţii de
rezoluţie, aşa cum vom vedea mai jos.
5.2.4. Unitatea de rezoluţie infracţională
Unitatea de rezoluţie reprezintă una dintre cele mai importante condiţii de existenţă ale infracţiunii
continuate şi, totodată, principalul element de delimitare a acesteia faţă de concursul real omogen de infracţiuni.
Pentru a determina includerea unor acţiuni comise la diferite intervale de timp în structura unei infracţiuni
continuate, rezoluţia infracţională trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
♦ trebuie să fie determinată. Aceasta înseamnă că este necesar ca făptuitorul, în momentul luării hotărârii,
să fi avut imaginea faptului pe care urmează să-l comită în mod fracţionat, ceea ce implică o reprezentare de
ansamblu a obiectului material, a locului, modului şi timpului de săvârşire a diferitelor acţiuni;
♦ trebuie să fie anterioară tuturor acestor acţiuni;
♦ şi să se menţină pe toată durata comiterii lor, condiţie ce decurge din chiar formularea textului art. 35 alin.
(1) C.pen., potrivit căreia acţiunile sau inacţiunile trebuie să fie comise în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale.
Fiind însă un proces esenţialmente psihic, rezoluţia infracţională nu poate fi percepută şi evaluată sub
aspectul unităţii şi gradului său de determinare în mod nemijlocit, ci numai pe baza circumstanţelor care
caracterizează acţiunile în care ea s-a concretizat.
Încercând să stabilească o metodologie de evaluare a unităţii de rezoluţie infracţională şi, totodată, câteva
criterii suplimentare de diferenţiere a infracţiunii continuate faţă de concursul de infracţiuni, fostul Tribunal Suprem
a hotărât prin Decizia de îndrumare nr. 1/1963 că pot fi avute în vedere în acest sens unitatea obiectului material,
identitatea locului sau a persoanei vătămate. La aceste criterii doctrina şi jurisprudenţa au adăugat şi altele, cum
ar fi: existenţa unor intervale de timp relativ scurte între acţiunile componente; comiterea acţiunilor asupra unor
64
bunuri de acelaşi fel; folosirea aceloraşi metode, procedee, mijloace; comiterea acţiunilor în aceleaşi împrejurări
sau condiţii.

5.3. Infracţiuni care nu pot fi comise în formă continuată
De regulă, orice infracţiune este susceptibilă de comitere în formă continuată. Astfel, chiar unele dintre
infracţiunile cu durată de consumare, cum este cazul infracţiunii continue, pot fi săvârşite în formă continuată. Aşa
se întâmplă atunci când o persoană ce nu posedă permis de conducere, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale,
conduce un autovehicul pe drumurile publice în mai multe zile.
Cu toate acestea, există şi câteva categorii de infracţiuni care, datorită incompatibilităţii lor cu unele dintre
condiţiile de existenţă a infracţiunii continuate, nu pot cunoaşte această formă de săvârşire. Acestea sunt:

5.3.1. Infracţiunile săvârşite din culpă
Întrucât art. 35 alin. (1) C.pen., definind elementul subiectiv al infracţiunii continuate, se referă la unitatea
rezoluţiei ce stă la baza tuturor acţiunilor (inacţiunilor), se impune concluzia că fiecare dintre acestea trebuie să fie
comisă cu intenţie. Pe cale de consecinţă, dacă se comit mai multe fapte din culpă la diferite intervale de timp, ele
vor constitui infracţiuni distincte, aflate în concurs.
5.3.2. Infracţiunile cu rezultat indivizibil (definitiv)
În această categorie se includ acele infracţiuni al căror rezultat nu este susceptibil de producere parţială
sau fracţionată, cum este cazul faptelor de ucidere (art. 188-192 C.pen.) sau întrerupere a cursului sarcinii (art.
201 C.pen.), doctrina considerând că şi în acest caz forma continuată de comitere este exclusă. În opinia noastră,
însă, nu considerăm că există o justificare rezonabilă pentru a respinge de plano posibilitatea reţinerii formei
continuate în cazul acestor infracţiuni.
5.3.3. Infracţiunile de obicei
Având în vedere că actele care intră în structura infracţiunii de obicei, nu au relevanţă penală privite în
mod izolat, ci doar ansamblul lor, nu credem că actele comise ulterior consumării infracţiunii de obicei ar putea să
o transforme într-o infracţiune continuată. În acest caz nu ar fi îndeplinită condiţia ca fiecare dintre acţiunile
succesive să realizeze conţinutul aceleiaşi infracţiuni, căci conţinutul infracţiunii de obicei este realizat numai de
ansamblul actelor şi nu de fiecare dintre acestea. În plus, numărul actelor comise după consumare şi până la
epuizare poate fi avut în vedere cu ocazia individualizării judiciare, conform art. 74 şi urm. C.pen.
O situaţie deosebită este aceea în care, în ansamblul actelor ce constituie infracţiunea de obicei, se pot
contura grupe de acte, separate în timp, fiecare dintre ele fiind în măsură să probeze obişnuinţa, situaţie în care
trebuie admisă posibilitatea reţinerii formei continuate.

5.4. Tratamentul sancţionator al infracţiunii continuate

5.4.1. Tratament sancţionator. Limita sporului. Spor facultativ şi variabil
Infracţiunea continuată se sancţionează, potrivit art. 36 C.pen. cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul închisorii, respectiv, cu cel mult o
treime în cazul amenzii.
Cu alte cuvinte, în caz de infracţiune continuată, instanţa va aplica o pedeapsă până la maximul special
prevăzut de lege, iar dacă acest maxim se dovedeşte neîndestulător, se poate adăuga un spor. Sporul este de cel
mult trei ani, în cazul închisorii, respectiv de maxim o treime din maximul special prevăzut de lege pentru
infracţiunea comisă, în cazul amenzii.
Sporul este facultativ, ceea ce înseamnă că instanţa poate să rămână în cadrul limitelor prevăzute de
norma de incriminare, chiar dacă fapta a fost comisă în formă continuată. De asemenea, sporul este variabil,
adică instanţa, dacă doreşte să aplice un spor de pedeapsă, poate individualiza durata închisorii, respectiv
cuantumul amenzii, fără a putea depăşi limitele prevăzute de lege.
65
Conform art. 147 C.pen., în cazul persoanei juridice, în caz de cauze de agravare a răspunderii penale
(deci, inclusiv a formei continuate), persoanei juridice i se aplică regimul amenzii prevăzut de lege pentru
persoana fizică.
5.4.2. Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată
Potrivit art. 37 C.pen., dacă după condamnarea definitivă pentru comiterea unei infracţiuni continuate,
infractorul este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, se
stabileşte o pedeapsă ţinând cont de infracţiunea săvârşită în întregul ei, pedeapsă care nu poate fi mai uşoară
decât cea pronunţată ulterior.
Soluţia este firească deoarece, în condiţiile în care toate acţiunile sau inacţiunile fac parte din structura
aceleiaşi infracţiuni, este evident că ele trebuie să primească o pedeapsă unică, corespunzătoare infracţiunii
unice.
Procedând la recalculare, instanţa poate să menţină pentru întreaga infracţiune pedeapsa aplicată iniţial
sau poate să o majoreze, mai ales atunci când acţiunile nou descoperite sporesc semnificativ periculozitatea
faptei în ansamblu. Pedeapsa iniţială nu va putea fi însă redusă, căci, dacă pentru un anumit număr de acţiuni s-a
aplicat o pedeapsă, nu este de conceput aplicarea unei pedepse mai mici pentru un număr mai mare de acţiuni
componente.
Dispoziţia din art. 37 C.pen. se va aplica şi atunci când diferitele acţiuni componente ale infracţiunii
continuate au fost definitiv judecate prin hotărâri distincte, iar apoi se descoperă că ele fac parte din structura unei
infracţiuni unice continuate. În acest caz se va stabili o singură pedeapsă, care nu poate fi mai mică decât vreuna
dintre pedepsele aplicate iniţial.
§ 6. Infracţiunea complexă
6.1. Noţiune
Modul de reglementare a infracţiunii complexe în Codul penal actual este similar celui regăsit în Codul
penal din 1969, neexistând modificări de substanţă.
Astfel, potrivit art. 35 alin. (2) C.pen., infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element
constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă
prevăzută de legea penală.
Infracţiunea complexă reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune, deoarece numai legiuitorul este
cel care poate include în conţinutul-tip al unei infracţiuni conţinutul alteia. În absenţa dispoziţiei legale care
incriminează infracţiunea complexă, infracţiunea sau infracţiunile incluse în structura ei ar avea o existenţă de sine
stătătoare. Spre exemplu, dacă nu ar exista infracţiunea de tâlhărie, furtul şi violenţele ar constitui două infracţiuni
aflate în concurs.

6.2. Structura şi condiţiile de existenţă ale infracţiunii complexe
Sub aspect structural, infracţiunea complexă presupune, în primul rând, un obiect juridic complex, adică o
pluralitate de valori sociale care sunt lezate sau puse în pericol prin comiterea faptei. De regulă, obiectul complex
este eterogen, fiind alcătuit din două valori sociale de natură diferită. În acest caz, întotdeauna există o valoare
socială principală – care determină şi includerea infracţiunii într-o anumită grupă – şi o valoare socială secundară.
De pildă, în cazul tâlhăriei valoarea socială principală este patrimoniul (de aceea, tâlhăria este o infracţiune contra
patrimoniului), iar valoarea secundară este integritatea fizică a persoanei. Tot astfel, în cazul violului, valoarea
socială principală este libertatea vieţii sexuale, iar valoarea secundară este integritatea fizică sau libertatea psihică
a persoanei.
Prin excepţie, uneori obiectul juridic are caracter omogen, fiind alcătuit din două valori sociale de aceeaşi
natură. Aşa se întâmplă în cazul omorului calificat prevăzut de art. 189 alin. (1) lit. f) C.pen. – omorul comis asupra
a două sau mai multe persoane.
66

Referitor la condiţiile de existenţă a infracţiunii complexe, trebuie să ne întoarcem la modul în care
aceasta se naşte – prin absorbirea în conţinutul său a unei alte incriminări-tip. Pentru ca respectiva absorbţie să
opereze, este necesară întrunirea cumulativă a mai multor condiţii.
6.2.1. Caracterul necesar al absorbţiei
Infracţiunea complexă fiind o formă a unităţii legale de infracţiune, absorbţia operează cu privire la
conţinutul legal al infracţiunilor în cauză – infracţiunea complexă, absorbantă şi, respectiv, infracţiunea absorbită.
Aceasta înseamnă că toate elementele specifice incriminării-tip absorbite trebuie să se regăsească în conţinutul
incriminării-tip complexe.
În plan practic, aceasta înseamnă că infracţiunea complexă, nu se poate comite niciodată fără săvârşirea
infracţiunii absorbite. Necesitatea absorbţiei nu se analizează in concreto, cu referire la fapta comisă în concret de
către inculpat, ci in abstracto, având în vedere infracţiunea respectivă în general, raportându-ne la conţinutul
normei de incriminare.
Spre exemplu, şantajul (art. 207 C.pen.) este o infracţiune complexă, care absoarbe violenţa sau
ameninţarea, întrucât nu se poate comite niciodată în absenţa vreuneia din cele două fapte. De asemenea, furtul
prin efracţie prevăzut de art. 229 alin. (1) lit. d) C. pen. este o infracţiune complexă, deoarece sancţionează –
conform normei – comiterea unui furt prin distrugerea sistemului de închidere. Or, raportându-ne la modul de
reglementare a normei, fapta nu se poate comite fără a comite simultan şi infracţiunea de distrugere.
De cealaltă parte, să ne imaginăm următoarea ipoteză: autorul doreşte să sustragă o statuetă, care este,
însă, încorporată într-un gard de marmură. Pentru a putea lua statueta, distruge gardul, în caz contrar neputând
sustrage efectiv bunul. Aşa cum se observă, în cazul concret, furtul nu se putea comite fără a săvârşi şi
infracţiunea de distrugere. Totuşi, nu vom fi în prezenţa unei infracţiuni complexe, căci pentru a stabili caracterul
complex al faptei, trebuie să ne raportăm la modul de redactare al presupusei infracţiuni complexe – furtul. Or, din
analiza prevederilor art. 228 C.pen., observăm că nu există niciun impediment ca, în abstract, furtul să nu se
poată comită fără a săvârşi anterior infracţiunea de distrugere. În consecinţă, în cazul de faţă, autorul va răspunde
pentru un concurs de infracţiuni: o infracţiune de distrugere şi una de furt.
6.2.2. Caracterul determinat sau determinabil al infracţiunii absorbite
Din caracterul de unitate legală al infracţiunii complexe rezultă, în acelaşi timp, necesitatea ca legiuitorul
să individualizeze fără echivoc infracţiunea care este absorbită de fapta complexă.

Infracţiunea absorbită are caracter determinat atunci când sfera faptelor susceptibile de integrare în
conţinutul infracţiunii complexe nu poate fi extinsă pe cale de interpretare. Spre exemplu, tâlhăria (art. 233 C.pen.)
absoarbe furtul, acesta din urmă fiind expres prevăzut în cuprinsul normei de incriminare de la tâlhărie.
Infracţiunea absorbită are caracter determinabil atunci când legiuitorul recurge la formulări cu caracter
generic, dar pe cale de interpretare se poate stabili fără echivoc sfera faptelor care se pot include în conţinutul
infracţiunii complexe. De exemplu, în cazul violului, art. 218 alin. (1) C.pen. incriminează „raportul sexual (…) cu o
persoană (…) prin constrângere (…)”. Această dispoziţie are în vedere atât constrângerea fizică, cât şi cea morală
(infracţiunea de ameninţare, art. 206 C.pen.). Cât priveşte constrângerea fizică se pune problema de a şti care din
infracţiunile prevăzute de art. 193-194 C.pen. sunt incluse în conţinutul acesteia. Răspunsul se desprinde din
analiza prevederilor art. 218 alin. (3) lit. e) C.pen., ce consacră o formă agravă a violului în cazul în care fapta a
avut ca urmare vătămarea corporală a victimei (art. 194 C.pen.). Prin urmare, în cadrul formei de bază rămâne,
prin excludere, să fie cuprins doar conţinutul infracţiunii de lovire sau alte violenţe, reglementat în cuprinsul art.
193 C.pen.
Dacă termenii utilizaţi sunt de maximă generalitate şi nesusceptibili să circumscrie cel puţin o anumită
categorie de fapte, nu se poate vorbi de un conţinut complex şi se va reţine un concurs de infracţiuni. Aşa de
pildă, art. 385 alin. (1) C.pen., reglementând infracţiunea de împiedicare a exercitării drepturilor electorale
67
sancţionează „împiedicarea prin orice mijloace a liberului exerciţiu al dreptului de a alege sau de a fi ales”. Când
împiedicarea s-a săvârşit prin comiterea altor infracţiuni (ameninţare, lovire, şantaj etc.), va exista un concurs de
infracţiuni între fapta prevăzută de art. 385 alin. (1) C.pen. şi infracţiunea care a constituit mijlocul de realizare a
împiedicării.
6.2.3. Diferenţa de periculozitate între cele două fapte
În măsura în care infracţiunea complexă absoarbe o altă faptă, este evident că ea trebuie să fie
caracterizată de o periculozitate mai ridicată decât cea a faptei absorbite. Cum periculozitatea se reflectă în
sancţiunea prevăzută de lege, verificarea acestei condiţii se face prin compararea limitelor de pedeapsă prevăzute
pentru cele două infracţiuni.
În măsura în care infracţiunea aparent complexă este sancţionată cu o pedeapsă inferioară sau egală
celei prevăzute pentru infracţiunea „absorbită”, cele două fapte se vor reţine în concurs.
Spre exemplu, raportându-ne la conţinutul infracţiunii de cercetare abuzivă, prevăzute de art. 280 C.pen.,
observăm că aceasta constă în „întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei persoane
urmărite sau judecată, de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător pentru a o determina
să dea sau să nu dea declaraţii (…)”. Prin interpretare, având caracter determinabil, în conţinutul sintagmei
„violenţe” s-ar putea include atât infracţiunea de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 193 C.pen., cât şi cea de
vătămare corporală de la art. 194 C.pen. Comparând, însă, pedepsele pentru cercetare abuzivă, respectiv pentru
vătămarea corporală, constatăm că acestea sunt egale, şi anume închisoare de la 2 la 7 ani. În consecinţă, dacă
prin violenţele exercitate de organul de cercetare penală sunt depăşite numărul de 90 de zile de îngrijiri medicale
(fapta devenind astfel vătămare corporală), aceasta nu va mai putea fi absorbită în conţinutul infracţiunii
complexe, urmând să se reţină concursul de infracţiuni.
6.3. Formele infracţiunii complexe
Am arătat deja că infracţiunea complexă presupune o pluralitate a obiectului juridic, respectiv constituirea
acestuia prin alăturarea mai multor valori sociale susceptibile de a fi lezate printr-o singură acţiune sau prin acţiuni
distincte ce corespund unor incriminări autonome. Pornind de aici, se face distincţie între:
Infracţiuni complexe care presupun comiterea unei singure acţiuni pentru lezarea obiectului juridic
complex. De exemplu, ultrajul (art. 257 C.pen.) – prin aceeaşi acţiune de ameninţare sau lovire a funcţionarului
sunt lezate atât autoritatea de stat, cât şi integritatea corporală a respectivului funcţionar.
Infracţiuni complexe care presupun comiterea unor acţiuni distincte pentru lezarea valorilor sociale care
alcătuiesc obiectul juridic complex. În acest caz ne regăsim, de regulă, în faţa reunirii de către legiuitor a două
infracţiuni distincte care, în absenţa incriminării complexe, s-ar afla în concurs. Exemplul tipic este cel al infracţiunii
de tâlhărie, care regrupează în structura sa infracţiunea de furt şi cea de ameninţări sau violenţe.
Nu este, însă, de esenţa infracţiunii complexe ca ambele fapte să fie incriminate distinct, ceea ce
interesează este ca lezarea valorilor sociale ocrotite prin incriminarea complexă să se realizeze prin acţiuni
distincte. Spre exemplu, în cazul violului avem două acţiuni – de o parte lovirea sau ameninţarea şi, respectiv, de
cealaltă parte, comiterea unui raportul sexual, act sexual oral sau anal cu o persoană -, dar numai prima dintre
acestea este prevăzută de legea penală.

Un al doilea criteriu de clasificare a formelor infracţiunii complexe îl reprezintă rolul jucat de acţiunea
absorbită în structura incriminării complexe. Astfel, aşa cum rezultă din chiar definiţia legală, respectiva acţiune
poate reprezenta un element constitutiv sau un element circumstanţial agravant. Pe această bază se poate
distinge între infracţiuni complexe în formă de bază şi infracţiuni complexe în formă agravată.
Infracţiunile complexe în formă de bază sunt acele infracţiuni care nu pot exista decât absorbind una sau
mai multe fapte incriminate distinct de legea penală. Spre exemplu, tâlhăria este o asemenea infracţiune pentru că
ea nu poate exista în afara îmbinării între furt şi violenţe. Tot astfel, violul nu poate exista în absenţa constrângerii.
Infracţiunile complexe în formă agravată sunt infracţiuni simple în forma lor de bază, care, însă,
dobândesc un pericol sporit ca urmare a absorbirii unei alte infracţiuni, dând astfel naştere unei forme agravate.
68
Spre exemplu, furtul în formă de bază este o infracţiune simplă. El devine, însă, o infracţiune complexă în forma
agravată caracterizată de comiterea prin efracţie [art. 229 alin. (1) lit. d) C.pen.], căci în acest caz absoarbe o
infracţiune distinctă – distrugerea (art. 253 C.pen.). De asemenea, furtul calificat prevăzut de art. 229 alin. (2) lit. b)
C.pen. (furtul comis prin violare de domiciliu sau violare de sediu profesional) este o infracţiune complexă,
absorbind, după caz, infracţiunea de violare de domiciliu (art. 224 C.pen.) sau infracţiunea de violarea sediului
profesional (art. 225 C.pen.).
Diferenţa esenţială între cele două categorii constă în aceea că, în absenţa acţiunii incriminate autonom,
infracţiunea complexă în formă de bază nu va exista sau se va realiza doar în faza tentativei (spre exemplu, în
cazul tâlhăriei, dacă lipseşte violenţa, nu se mai poate vorbi de tâlhărie; dacă s-a exercitat violenţa, dar nu s-a mai
realizat furtul, vom avea o tentativă de tâlhărie), în vreme ce în cazul infracţiunii complexe în formă agravată va
subzista infracţiunea în formă de bază (de pildă, în cazul furtului calificat prin efracţie, dacă sustragerea bunului a
avut loc fără a mai fi distrus sistemul de închidere, se va reţine totuşi infracţiunea de furt, dar în formă simplă,
nemaifiind în prezenţa unei infracţiuni complexe).
6.4. Sancţionarea infracţiunii complexe
Infracţiunea complexă este creată de legiuitor tocmai în vederea unei mai corecte individualizări legale,
adică a stabilirii unei sancţiuni care să reflecte cât mai fidel gradul de pericol social al activităţii infracţionale în
ansamblu. Prin urmare, sancţiunea prevăzută în norma de incriminare este suficientă pentru reprimarea infracţiunii
complexe, fără a fi necesară o altă agravare a acesteia [art. 36 alin. (2) C.pen.].
La fel ca în cazul infracţiunii continuate, este posibilă recalcularea pedepsei şi pentru infracţiunea
complexă în cazul în care ulterior se descoperă o altă acţiune care face parte din conţinutul acesteia [art. 37
C.pen.]. De pildă, inculpatul a fost condamnat pentru o infracţiune de tâlhărie, comisă prin aceea că a ameninţat
victima şi i-a sustras un bun. Ulterior, victima depune plângere şi cu privire la sustragerea altui bun, dar se
constată că şi această faptă a avut loc tot cu ocazia sustragerii primului bun, făcând astfel parte din conţinutul
infracţiunii de tâlhărie. În acest caz, instanţa poate fie să menţină pedeapsa aplicată iniţial, fie să o majoreze în
considerarea actelor de violenţă din structura tâlhăriei, dar în nici un caz nu va putea pronunţa o pedeapsă
inferioară celei aplicate iniţial.
§ 7. Infracţiunea de obicei
7.1. Definiţia şi condiţiile de existenţă ale infracţiunii de obicei
Infracţiunea de obicei este acea formă a unităţii legale de infracţiune caracterizată prin comiterea unei
pluralităţi de acte de executare similare care, analizate izolat, nu au caracter infracţional, acest caracter
dobândindu-se doar prin repetare, prin comiterea lor în mod obişnuit.
Infracţiunea de obicei, spre deosebire de cea continuată sau complexă, nu s-a bucurat de o reglementare
explicită în Partea generală a Codului penal din 1969, situaţie care se păstrează şi în Codul penal actual.
Ea reprezintă, totuşi, o formă a unităţii legale de infracţiune, căci este rezultatul voinţei legiuitorului, care
decide dacă incriminează fiecare act sau dacă, dimpotrivă, impune cerinţa repetabilităţii actelor pentru ca acestea
să intre sub incidenţa legii penale.
Fiind vorba despre o creaţie a legiuitorului, caracterul de infracţiune de obicei al unei fapte rezultă
întotdeauna din conţinutul incriminării. Tradiţional, conform Codului penal din 1969, infracţiunile de obicei erau
uşor de identificat, legiuitorul utilizând în norma de incriminare sintagma „în mod repetat” sau „în mod obişnuit”.
În Codul penal actual se observă o uşoară schimbare de optică. Astfel, legiuitorul continuă să utilizeze în
norma de incriminare sintagma în mod repetat [art. 208 alin. (1), art. 223 alin. (1) C.pen.], dar o succintă trecere în
revistă a noii legislaţii permite observaţia că s-a renunţat, de principiu, la utilizarea noţiunii în mod obişnuit.
Totuşi, o analiză mai atentă a textelor de incriminare în vigoare demonstrează doar că legiuitorul se
raportează la alte noţiuni, cu acelaşi înţeles. În unele cazuri acestea sunt simple sinonime (spre exemplu, în cazul
infracţiunii de camătă prevăzută de art. 351 C.pen., „darea de bani, ca îndeletnicire, de o persoană neautorizată”),
69
iar în altele sunt noţiuni mai aplicate, ce prin interpretare conduc spre aceeaşi concluzie a obişnuinţei. Raportat la
această ultimă categorie, cu titlu de exemplu, trimitem la textul art. 208 alin. (2) privind noua infracţiune de
hărţuire, ce incriminează „efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanţă,
care, prin frecvenţă sau conţinut, îi cauzează o temere unei persoane”. Considerăm că termenii „frecvenţă sau
conţinut” conduc la ideea obişnuinţei.
În opinia noastră, pentru a fi în prezenţa infracţiunii de obicei, este necesară întrunirea cumulativă a
următoarelor condiţii: pluralitate de acte omogene săvârşite la diferite intervale de timp; irelevanţa penală
individuală a actelor comise; unitatea manifestării de voinţă; unitate de subiect activ şi pasiv.
a) pluralitate de acte omogene comise în timp
Aşa cum rezultă din chiar definiţia infracţiunii de obicei, aceasta presupune comiterea unei pluralităţi de
acte pentru a ajunge la consumare. Spre exemplu, trimiţând la aceeaşi nouă infracţiune de hărţuire, conform art.
208 alin. (1) C.pen., constituie infracţiune fapta celui care „în mod repetat, urmăreşte fără drept, (…) o persoană
ori îi supraveghează locuinţa (…)”. Astfel, un singur act de urmărire nu va realiza elementul constitutiv al
infracţiunii, fiind necesară comiterea în mod repetat.
În ceea ce priveşte numărul actelor necesare pentru existenţa infracţiunii, legea nu face nicio precizare, şi
nici nu ar putea să o facă întrucât constatarea obişnuinţei nu depinde exclusiv de numărul acestor acte. Astfel,
este important intervalul de timp scurs între două acte consecutive, împrejurările în care s-au comis aceste acte,
natura faptei etc.
Actele incluse în structura infracţiunii de obicei trebuie să aibă caracter omogen, dar această omogenitate
nu presupune o identitate sub aspect material, ci doar în planul semnificaţiei lor juridice.
b) irelevanţa penală individuală a actelor comise
Aşa cum rezultă din chiar definiţia infracţiunii de obicei, actele care intră în structura sa, analizate în mod
individual, nu au caracter penal. Ele dobândesc acest caracter numai ca efect al integrării lor în seria de acte
similare şi în măsura în care probează existenţa obişnuinţei. De cele mai multe ori, actele componente ale
infracţiunii de obicei analizate în mod individual constituie contravenţii.
c) unitatea manifestării de voinţă
Pentru reunirea pluralităţii de acte comise la diferite intervale de timp în structura unei unităţi de
infracţiune este necesară şi o unitate a elementului subiectiv. Trebuie subliniat, însă, că în această ipoteză nu este
necesară o rezoluţie infracţională determinată, în sensul pe care l-am întâlnit în cazul infracţiunii continuate.
Într-adevăr, în cazul infracţiunii de obicei este suficientă o rezoluţie generică, fără a interesa dacă la
momentul iniţial făptuitorul şi-a reprezentat numărul actelor şi împrejurările în care le va comite. Totodată,
infracţiunea de obicei nu impune prin natura sa intenţia ca modalitate de comitere.
d) unitatea subiectului
La fel ca şi celelalte forme ale unităţii de infracţiune, şi în acest caz se impune cerinţa unităţii subiectului
activ, care însă nu este incompatibilă cu săvârşirea faptei în participaţie.
În ceea ce priveşte subiectul pasiv, acesta este de regulă unic, dat fiind că majoritatea infracţiunilor de
obicei aduc atingere unor valori sociale abstracte, generale – moralitate publică, sănătate publică, reguli de
convieţuire socială – astfel că subiectul pasiv este societatea.
În ipoteza în care am avea ca subiect pasiv principal persoane fizice sau juridice determinate, credem că
unitatea subiectului pasiv este o condiţie pentru existenţa infracţiunii de obicei (cu titlu de exemplu, art. 208, art.
223 C.pen.)
7.2. Consumarea şi epuizarea infracţiunii de obicei
70
Infracţiunea de obicei se consumă atunci când s-a realizat numărul de acte necesar pentru a indica
obişnuinţa. Aşa cum am precizat deja, acest număr de acte nu poate fi stabilit a priori, ci se determină în fiecare
caz concret, ţinând seama de particularităţile faptei comise.
Faptul că după momentul consumării autorul continuă să comită acte similare, nu transformă infracţiunea
de obicei într-o infracţiune continuată, căci actele comise după consumarea infracţiunii se vor integra în conţinutul
aceleiaşi infracţiuni de obicei în formă simplă.
Epuizarea infracţiunii de obicei are loc o dată cu ultimul act de executare. La fel ca în cazul celorlalte
infracţiuni cu durată de consumare, în raport de acest moment se determină legea aplicabilă, aplicabilitatea legilor
de amnistie şi graţiere, din acest moment începe să curgă termenul de prescripţie etc.

7.3. Sancţionarea infracţiunii de obicei
La fel ca infracţiunea complexă, infracţiunea de obicei nu atrage o agravare a răspunderii penale a
autorului. În consecinţă, pedeapsa pentru această infracţiune va fi cea prevăzută de norma de incriminare, cu
aplicarea criteriilor generale de individualizare stabilite de art. 74 C.pen.
Deşi legea nu o prevede în mod explicit, şi în acest caz este posibilă recalcularea pedepsei, în ipoteza
descoperirii ulterioare a altor acte ce fac parte din conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Astfel, instanţa va aplica o
singură pedeapsă pentru întreaga infracţiune, pedeapsă care nu poate fi mai mică decât cea aplicată cu ocazia
judecării unei părţi din actele componente ale infracţiunii.
7.4. Infracţiunile de simplă repetare
Infracţiunile de simplă repetare se aseamănă cu infracţiunea de obicei prin aceea că se compun şi ele
dintr-o pluralitate de acte care, analizate în mod izolat, nu au semnificaţie penală. Deosebirea esenţială faţă de
infracţiunea de obicei constă în aceea că infracţiunea de simplă repetare se consumă o dată cu săvârşirea celui
de-al doilea act, nefiind necesară proba obişnuinţei.
Spre exemplu, potrivit art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea
contravenţiilor silvice, constituie contravenţie tăierea, fără drept, de arbori din fondul forestier naţional, dacă
valoarea pagubei nu depăşeşte un anumit plafon şi dacă nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii
prevăzute de art. 108 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic.
Conform art. 108 din Codul silvic, fapta devine infracţiune, dacă „fapta a fost săvârşită de cel puţin două
ori în interval de un an”, iar valoarea cumulată a prejudiciului produs este de cel puţin 5 ori mai mare decât preţul
mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior.
Cu alte cuvinte, simpla repetare a actului de sustragere, sub rezerva depăşirii pragului prejudiciului,
întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, chiar dacă fiecare act, analizat separat, ar constitui
contravenţie.
Uneori calificarea unei infracţiuni ca fiind de obicei sau de simplă repetare este susceptibilă să creeze
dificultăţi în practică. În opinia noastră, suntem în prezenţa unei infracţiuni de simplă repetare atunci când numărul
actelor necesare pentru consumarea infracţiunii este stabilit de legiuitor. Cel mai adesea, acest număr este de
două acte, dar nu este exclus ca legiuitorul să prevadă necesitatea a trei acte pentru consumarea infracţiunii.
Am arătat anterior că, în opinia noastră, infracţiunea de obicei presupune şi o unitate a subiectului pasiv.
Credem că această condiţie nu se mai impune în cazul infracţiunii de simplă repetare. Dat fiind că în acest ultim
caz nu mai este vorba de stabilirea unui obicei, a unei îndeletniciri, ci pur şi simplu de o sancţionare mai severă a
celei de-a doua încălcări a legii, nu mai vedem nici o raţiune ce ar putea justifica o cerinţă a identităţii subiectului
pasiv. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în acest caz, unitatea manifestării de voinţă nu joacă niciun rol.
71
§ 8. Infracţiunea progresivă
8.1. Definiţie
Infracţiunea progresivă reprezintă o altă formă a unităţii legale, dar nici aceasta nu se bucură de o
reglementare în Partea generală a Codului penal.
Adoptarea Codului penal a adus, însă, şi o modificare ce merită menţionată, şi anume, menţionarea
infracţiunii progresive ca atare, în contextul reglementării prescripţiei răspunderii penale [art.154 alin. (3) C.pen.].
Asupra acestui aspect vom insista, însă, la momentul prezentării instituţiei prescripţiei.
Infracţiunea progresivă este acea formă a unităţii legale de infracţiune în cazul căreia, după atingerea
momentului consumativ specific unei anumite infracţiuni, are loc, fără o nouă intervenţie a autorului, o amplificare
în timp a urmării produse, ce atrage o încadrare juridică mai gravă.
Spre exemplu, autorul aplică lovituri unei persoane cauzându-i leziuni ce necesită pentru vindecare 60 de
zile de îngrijiri medicale (art. 193 C.pen.). Ulterior, urmările se agravează, ducând la încetarea funcţionării unui
organ, astfel că fapta va deveni o vătămare corporală (art. 194 C.pen.). Dacă în cele din urmă leziunea iniţială
duce la deces, fapta va constitui o infracţiune de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 C.pen.). Astfel,
urmarea produsă iniţial s-a agravat fără o nouă intervenţie a autorului, atrăgând succesiv mai multe încadrări
juridice. Prin urmare, la infracţiunea progresivă activitatea infracţională se încadrează în final în ipoteza unei
norme de incriminare unice, care reia şi include în întregime încadrarea configurată iniţial. Cu alte cuvinte,
încadrarea juridică atrasă de urmarea cea mai gravă dintre cele produse succesiv acoperă toate aspectele
activităţii infracţionale, excluzând deci orice altă calificare specifică unei urmări de o gravitate mai mică.
Infracţiunea progresivă este o unitate legală de infracţiune, consacrată ca atare de însuşi textul de lege
care prevede o faptă cu element obiectiv susceptibil de amplificare. Aşa de pildă, textul art. 195 C.pen., referinduse la ipoteza în care „vreuna dintre faptele prevăzute de art. 193 şi art. 194 C.pen. a avut ca urmare moartea
victimei”, exprimă aptitudinea fiecăreia dintre acţiunile specifice acestor infracţiuni de a produce un rezultat mai
grav decât cel prevăzut de normele legale care le incriminează.
Dacă, însă, în textul incriminator nu-şi găseşte expresie aptitudinea de amplificare a elementului obiectiv
al infracţiunii de bază sau legiuitorul nu mai prevede ca infracţiune diferită, mai gravă, fapta produsă prin
amplificarea peste un anumit nivel a urmării, vom fi în prezenţa unui concurs de infracţiuni.
8.2. Forma de vinovăţie
Sub aspect subiectiv, infracţiunea progresivă se comite adesea cu praeterintenţie, dar nu se poate pune
semnul egalităţii între infracţiunea progresivă şi infracţiunea praeterintenţionată. Aceasta deoarece infracţiunea
progresivă poate fi comisă atât din culpă, cât şi cu intenţie. Vom avea o infracţiunea progresivă săvârşită din
culpă, spre exemplu, atunci când vătămarea corporală iniţială a fost cauzată din culpă – de pildă, printr-un accident
de circulaţie -, iar ulterior s-a agravat ducând la decesul victimei (fapta devenind astfel ucidere din culpă). De
asemenea, vom avea o infracţiune intenţionată progresivă atunci când autorul a încercat să ucidă victima, dar nu
a reuşit, provocându-i doar vătămări corporale, însă după un timp a survenit decesul ca urmare a unor complicaţii
ale vătămărilor cauzate iniţial. În acest caz, încadrarea iniţială – tentativă de omor – se va schimba în omor
consumat, ca efect al morţii victimei.
Pe de altă parte, nu întotdeauna o infracţiune praeterintenţionată este şi progresivă. De pildă, autorul îi
aplică victimei o lovitură cu pumnul, aceasta se dezechilibrează, cade, se loveşte de un corp dur şi decedează pe
loc. În acest caz nu se poate vorbi de o agravare în timp a unei urmări produse iniţial, căci urmarea cea mai gravă
a survenit instantaneu.
8.3. Momentul consumării şi momentul epuizării
Infracţiunea progresivă cunoaşte un moment al consumării, care este momentul producerii primei urmări,
şi un moment al epuizării ce reprezintă momentul în care survine urmarea cea mai gravă, pe baza căreia se
stabileşte încadrarea juridică finală.
72
Spre deosebire de celelalte infracţiuni cu durată de consumare, în cazul infracţiunii progresive, pentru
determinarea legii aplicabile se va avea în vedere momentul consumării, şi nu cel al epuizării, ca o consecinţă a
teoriei acţiunii. Soluţia este justificată datorită faptului că în cazul infracţiunii progresive, spre deosebire de
celelalte infracţiuni din această categorie, agravarea urmării se produce fără o nouă intervenţie a autorului, ceea
ce înseamnă că nu există o acţiune a acestuia comisă sub legea nouă. Tot astfel, stabilirea formei de pluralitate
infracţională (concurs, recidivă postcondamnatorie sau postexecutorie) se va face în raport de momentul
consumării, şi nu de cel al epuizării.

8.4. Sancţionarea infracţiunii progresive
În ceea ce priveşte pedepsirea infracţiunii progresive, instanţa va aplica pedeapsa prevăzută în norma de
incriminare, individualizată potrivit criteriilor menţionate.
E. Sumar
1. Consideraţii generale.
2. Infracţiunea simplă.
3. Unitatea naturală colectivă.
4. Infracţiunea continuă.
5. Infracţiunea continuată.
6. Infracţiunea complexă.
7. Infracţiunea de obicei.
8. Infracţiunea progresivă.
F. Chestionar
1. Care este diferenţa între unitatea naturală şi, respectiv, cea legală de infracţiune?
2. Care sunt componentele unităţii naturale de infracţiune? Dar ale unităţii legale de infracţiune?
3. Care sunt criteriile utilizate pentru identificarea situaţiilor în care suntem în prezenţa unei acţiuni
susceptibile de a se prelungi în timp şi, implicit, a unei infracţiuni continue?
4. Care este criteriul de delimitare între infracţiunea continuată şi unitatea naturală de infracţiune?
5. Prin ce se deosebeşte infracţiunea continuată de infracţiunea de obicei?
6. Când se consumă şi când se epuizează infracţiunea de obicei?
7. Daţi câte un exemplu de infracţiune progresivă comisă cu intenţie, din culpă, respectiv cu praeterintenţie.
73
Capitolul 4
PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI
A. Scopul şi obiectivele
Modulul de faţă are ca scop prezentarea ipotezei în care aceeaşi persoană comite două sau mai multe
infracţiuni. Ulterior parcurgerii temeinice a materiei aferente acestui capitol, studenţii trebuie să poată fi capabili:
(1) să recunoască formele pluralităţii de infracţiuni, (2) să cunoască tratamentul sancţionator aplicabil în cazul
fiecărei forme de pluralitate de infracţiuni, respectiv (3) să poată rezolva situaţiile practice în care formele de
pluralitate de infracţiuni se suprapun.
B. Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior
Sugerăm reluarea unor concepte ca cel de infractor şi de făptuitor, concepte prezentate în partea I a
acestei discipline, precum şi noţiunea de infracţiune, respectiv unitate de infracţiune. Astfel, studentul va avea o
imagine de ansamblu asupra celor două componente ale modulului de faţă: făptuitorul, respectiv infracţiunile pe
care acesta le comite.
C. Schema logică a modulului
Nr.
crt. Secţiunea Noţiuni esenţiale
1. Pluralitatea de
infracţiuni
Definiţie. Formele. Distincţii
2. Concursul de
infracţiuni
Definiţie. Condiţii. Clasificare. Tratament sancţionator.
3. Recidiva Definiţie. Condiţii. Clasificare. Tratament sancţionator.
4. Pluralitatea
intermediară
Definiţie. Condiţii. Clasificare. Tratament sancţionator. Distincţii faţă de
concurs şi faţă de recidivă.
D. Conţinutul informaţional detaliat
§ 1. Consideraţii generale
1.1. Definiţie
Pluralitatea de infracţiuni este situaţia în care o persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni.
Astfel, există un singur infractor şi mai multe infracţiuni săvârşite de acesta.
Pentru a fi în prezenţa pluralităţii de infracţiuni nu interesează dacă infracţiunile au fost definitiv judecate,
dacă sunt fapte intenţionate sau din culpă şi nici momentul săvârşirii acestor fapte. Toate aceste elemente sunt
importante pentru delimitarea formelor pluralităţii de infracţiuni.
74
1.2. Formele pluralităţii de infracţiuni
Codul penal reglementează în cadrul art. 38 – 45 trei forme ale pluralităţii de infracţiuni: concursul de
infracţiuni, recidiva şi pluralitatea intermediară.
Există şi alte forme de pluralitate nereglementate expres în Codul penal şi care nu constituie nici concurs,
nici recidivă şi nici pluralitate intermediară. De exemplu, când un infractor, după executarea pedepsei pentru o
infracţiune comisă din culpă, săvârşeşte o altă infracţiune din culpă. Sau ipoteza unui minor, care ulterior
pronunţării unei hotărâri pentru săvârşirea unei infracţiuni, mai comite o altă infracţiune etc. În aceste cazuri nu
avem niciuna din cele trei pluralităţi menţionate mai sus, dar ipotezele din această categorie nu prezintă
importanţă practică, întrucât nu atrag un tratament sancţionator distinct.
§ 2. Consideraţii generale
2.1. Definiţie
Reglementat în art. 38 C.pen., concursul de infracţiuni este situaţia în care o persoană săvârşeşte două
sau mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnată pentru vreuna din ele.
2.2. Condiţiile de existenţă a concursului de infracţiuni
Sub aspectul condiţiilor de existenţă, nu există deosebiri între Codul penal din 1969 şi Codul penal. Pentru
a fi în prezenţa concursului de infracţiuni, trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile:
a) să existe acelaşi infractor, adică toate infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană.
Aceasta nu înseamnă că faptele nu pot fi comise în participaţie, sau că autorul nu-şi poate schimba
calitatea în care participă la comiterea infracţiunilor (el poate fi o dată autor, apoi instigator, apoi complice etc.).
b) săvârşirea de către infractor a două sau mai multe infracţiuni.
Este necesar ca infractorul să fi comis cel puţin două fapte care întrunesc toate condiţiile pentru a fi
infracţiuni, aşa cum prevede art. 15 C.pen. (prevedere în legea penală, vinovăţie, caracter nejustificat şi
imputabilitate).
Aceste prime două condiţii sunt comune tuturor formelor pluralităţii de infracţiuni.
c) infracţiunile să fi fost săvârşite înainte de condamnarea definitivă pentru vreuna dintre ele
Această condiţie e caracteristică doar concursului, reprezentând principalul element de distincţie faţă de
celelalte forme reglementate de Codul penal (recidiva şi, respectiv, pluralitatea intermediară).
Pentru a verifica îndeplinirea acestei condiţii trebuiesc avute în vedere două momente:
 momentul în care o hotărâre de condamnare rămâne definitivă: acest moment se determină potrivit dispoziţiilor
art. 551 şi 552 C.proc.pen.
 momentul săvârşirii infracţiunii: acesta se determină în funcţie de natura infracţiunilor.
A se vedea, pentru aceasta, în special capitolul anterior, privind unitatea de infracţiune. Rezumând,
♦ infracţiunile de pericol se săvârşesc în momentul în care are loc actul de executare, moment în care s-a
produs urmarea, concretizată într-o stare de pericol pentru valoarea protejată prin norma de incriminare;
♦ infracţiunile de rezultat se săvârşesc în momentul în care se produce rezultatul;
♦ infracţiunile cu durată de consumare în timp se consideră săvârşite în momentul epuizării, care diferă în
funcţie de fiecare dintre categoriile de infracţiuni cu durată de consumare în timp. În aceste cazuri, dacă
infracţiunea se epuizează înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare atunci sunt întrunite
75
condiţiile concursului de infracţiuni. Dacă se epuizează după această dată va exista recidivă sau pluralitate
intermediară, după caz, în funcţie de distincţiile pe care le vom realiza în secţiunile următoare.

Această ultimă categorie, vom încerca să o explicăm cu o scurtă schiţă:
furt hotărârea definitivă de condamnare
infracţiunea continuă
concurs recidivă, pl. intermediară
Deci, dacă momentul epuizării infracţiunii continue are loc anterior rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare pentru infracţiunea iniţială de furt, vom fi în prezenţa concursului de infracţiuni. Dacă momentul
epuizării are loc după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, vom fi în prezenţa fie a recidivei, fie a
pluralităţii intermediare, dar în niciun caz în prezenţa concursului de infracţiuni, deoarece condiţia analizată nu mai
poate fi îndeplinită (infracţiunile din structura concursului să fi fost săvârşite înainte de condamnarea definitivă
pentru vreuna dintre ele).
O situaţie aparte este atunci când a existat o hotărâre de condamnare definitivă care ulterior a fost
desfiinţată. În acest caz se ia în considerare data noii hotărâri definitive, care îi ia locul celei desfiinţate.
furt hotărârea def. desfiinţată noua hotărâre def.
infracţiunea continuă
concurs recidivă, pl. intermediară

O hotărâre definitivă este susceptibilă de a fi atacată prin una din căile extraordinare de atac, expres
prevăzute în Codul de procedură penală, Titlul III, capitolul V, intitulat „Căi extraordinare de atac” (recurs în
casaţie, revizuire etc.). Pentru a avea efect în legătură cu pluralitatea de infracţiuni, calea extraordinară de atac
trebuie să se îndrepte împotriva acelei părţi din hotărârea judecătorească ce se referă la condamnare. Deci, în caz
de atac pentru cheltuieli de judecată, pentru onorariul avocatului acestea nu contează în raport cu pluralitatea de
infracţiuni şi, deci, se ţine cont de data primei hotărâri definitive de condamnare.
d) cel puţin două dintre infracţiuni să atragă pronunţarea unei hotărâri de condamnare, prin care să se constate
comiterea infracţiunii de către făptuitor, făcând posibilă stabilirea unei pedepse (renuţarea la aplicarea pedepsei,
amânarea aplicării pedepsei, condamnarea)
În realitate aceasta nu este o condiţie de existenţă a concursului, ci o condiţie pentru aplicarea
tratamentului sancţionator prevăzut de lege pentru concurs. Însă raţiunea pentru care s-a reglementat instituţia
concursului rezidă tocmai în instituirea unui tratament sancţionator specific. Dacă nu se poate aplica acest
tratament sancţionator, concursul de infracţiuni, deşi existent, nu prezintă nicio importanţă.
Prin urmare, ori de câte ori, ulterior săvârşirii uneia dintre infracţiunile concurente intervine o cauză care
înlătură răspunderea penală sau o cauză de nepedepsire, rămânând astfel o singură infracţiune pedepsibilă, nu
mai este loc pentru aplicarea dispoziţiilor art. 39 C.pen. De aceea, se pune problema identificării acelor împrejurări
care înlătură posibilitatea adoptării unei soluţii de condamnare în cazul săvârşirii unei infracţiuni. Acestea pot fi
grupate în mai multe categorii:
♦ Cauzele care înlătură răspunderea penală prevăzute în partea generală a Codului penal: amnistia
intervenită înainte de condamnare sau după condamnare, dar anterior contopirii (art. 152 C.pen.), prescripţia
răspunderii penale (art. 153 C.pen.), lipsa plângerii prealabile (art. 157 C.pen.), împăcarea (art. 159 C.pen.).
76
♦ Lipsa autorizării sau sesizării organului competent, caz în care trebuie avute în vedere situaţii ca:
autorizarea procurorului general în cazul infracţiunilor urmărite şi judecate în temeiul principiului realităţii legii
penale române (art. 10 C.pen.); sesizarea comandantului, în cazul infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare
(art. 431 C.pen.) etc.
♦ Cauze de nepedepsire.
Acestea au fost clasificate în cauze de nepedepsire generale – prevăzute în partea generală a Codului
penal – şi cauze speciale – prevăzute în partea specială a Codului sau în legi speciale. Fără a ne propune o
prezentare exhaustivă reţinem câteva dintre acestea:
– desistarea şi împiedicarea procedurii rezultatului (art. 34 C.pen.);
– împiedicarea consumării faptei de către unul dintre participanţi (art. 51 C.pen.);
– denunţarea infracţiunii de către mituitor (art. 290 C.pen.);
– retragerea mărturiei mincinoase înainte de a se produce arestarea inculpatului ori de a se fi pronunţat o
hotărâre [art. 273 alin. (3) C.pen.];
2.3. Formele concursului de infracţiuni
Concursul de infracţiuni poate fi clasificat după mai multe criterii:
2.3.1. După numărul acţiunilor sau inacţiunilor care stau la baza infracţiunilor concurente, se distinge între:
a) concurs real: atunci când o persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prin acţiuni sau inacţiuni
diferite, înainte de a fi definitiv condamnată pentru vreuna dintre ele [art. 38 alin. (1) C.pen.].
Concursul real cunoaşte două modalităţi:
a1) concursul real simplu, care se caracterizează prin aceea că între faptele concurente nu există o altă legătură,
cu excepţia legăturii in personam dată de identitatea subiectului infracţiunilor.
a2) concursul real calificat sau caracterizat sau cu conexitate, care presupune săvârşirea unei infracţiuni pentru a
înlesni sau ascunde o altă infracţiune. Există mai multe variante ale conexităţii între infracţiunile aflate în structura
concursului (conexitate temporală, spaţială etc.), dar Codul nostru penal consacră expres două modalităţi:
♦ concurs real cu conexitate etiologică, ce se caracterizează prin aceea că o infracţiune este comisă pentru
înlesnirea săvârşirii altei infracţiuni. Acest tip de concurs prezintă două caracteristici principale:
(1) ambele infracţiuni sunt comise pe baza intenţiei;
(2) rezoluţia infracţională privind săvârşirea infracţiunii scop trebuie să ia naştere anterior săvârşirii infracţiunii
mijloc.
Rezultă din cele de mai sus că există în cazul concursului real cu conexitate etiologică două tipuri de
infracţiuni, una scop (de exemplu, uciderea unei persoane) şi una mijloc (de exemplu, procurarea armei cu care a
fost ucisă victima).
Pentru realizarea distincţiei între concursul de infracţiuni real cu conexitate etiologică şi infracţiunea
complexă se ţine cont dacă infracţiunea mijloc e necesară mereu in abstracto pentru săvârşirea infracţiunii scop.
Dacă aceasta este necesară in abstracto, cu alte cuvinte, dacă infracţiunea scop nu se poate comite fără a comite
şi infracţiunea mijloc, vom fi în prezenţa unei infracţiuni complexe. Dacă infracţiunea scop se poate comite şi fără
infracţiunea mijloc, vom fi în prezenţa unui concurs de infracţiuni.
Pentru exemplificare, trimitem la cazurile imaginate când am tratat condiţia caracterului necesar al
absorbţiei în contextul infracţiunii complexe. Astfel, furtul prin efracţie prevăzut de art. 229 alin. (1) lit. d) C. pen.
este o infracţiune complexă, deoarece fapta nu se poate comite fără a comite simultan şi infracţiunea de
distrugere.
În schimb, furtul simplu nu impune distrugerea anterioară a unui alt bun, pentru a putea sustrage bunul
care face obiectul infracţiunii de furt. Trimiţând la exemplul cu statueta încorporată într-un gard de marmură, în
77
cazul de faţă, autorul va răspunde pentru un concurs de infracţiuni cu conexitate etiologică, căci a comis o
infracţiune de distrugere pentru a înlesni comiterea unei infracţiuni de furt.
♦ concurs real cu conexitate consecvenţială sau consecvenţională, ce se caracterizează prin aceea că
infractorul săvârşeşte o infracţiune pentru a ascunde o altă infracţiune săvârşită anterior. Particularităţile acestui
tip de concurs:
(1) prima infracţiune poate fi comisă atât cu intenţie, cât şi din culpă. În schimb, cea de-a doua e întotdeauna
comisă pe baza intenţiei, pentru că are un scop special, constând în ascunderea primei infracţiuni;
(2) hotărârea privind săvârşirea celei de-a doua infracţiuni poate lua naştere atât înainte, cât şi după săvârşirea
celei dintâi (printr-o infracţiune de delapidare infractorul sustrage nişte bunuri din gestiune şi apoi incendiază
spaţiul unde erau depozitate bunurile – ideea incendierii poate fi luată înainte de furt, sau după furt).
Prin excepţie, hotărârea privind comiterea celei de-a doua infracţiuni ia naştere întotdeauna după
comiterea primeia, în două situaţii:
– atunci când prima infracţiune este comisă din culpă (de exemplu, hotărârea de a părăsi locul
accidentului de circulaţie). Evident prima infracţiune fiind comisă din culpă – situaţie în care autorul fie prevede dar
nu acceptă producerea rezultatului, fie nici nu îl prevede, deşi trebuia şi putea – hotărârea privind săvârşirea celei
de-a doua infracţiuni, comise pentru a o ascunde pe prima, nu poate apărea decât ulterior săvârşirii acesteia.
– în ipoteza în care cea de-a doua infracţiune este susceptibilă să o absoarbă pe prima. Situaţia este
evidenţiată de un caz în care tatăl, enervat de comportamentul fiului său, l-a lovit în stomac, comiţând infracţiunea
de vătămare corporală. Apoi, ameninţat de fiul său că va face plângere la poliţie, pentru a ascunde această
infracţiune, tatăl îşi aruncă fiul în râu şi acesta se îneacă. În acest caz, infracţiunea de violenţă comisă iniţial (art.
193-194 C pen., în funcţie de gravitatea loviturii aplicate cu pumnul în stomac) se va reţine în concurs cu
conexitate consecvenţială cu infracţiunea subsecventă de omor. Pentru a avea, însă, în astfel de situaţii concurs
cu conexitate consecvenţială trebuie să avem date că infractorul ia o nouă hotărâre, diferită de cea iniţială, după
comiterea primeia, căci, în caz contrar şi, de regulă, infracţiunea de violenţă se va absorbi în infracţiunea mai
gravă de omor (aşa-numita absorbţie naturală) – de exemplu, să ne imaginăm, ca în exemplul de mai sus, că tatăl
de la început a luat hotărârea de a-şi ucide copilul. În această situaţie se va reţine doar infracţiunea mai gravă,
finală, în speţă cea de omor, deoarece comiterea infracţiunii de violenţă se va absorbi în aceasta din urmă – este
normal să provoci anumite vătămări corporale încercând să omori o persoană prin aruncare de pe un pod, căci
victima va opune rezistenţă.
b) concurs formal sau ideal atunci când aceeaşi acţiune sau inacţiune, datorită împrejurărilor în care a avut loc sau
urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni.
De exemplu, infractorul conduce neatent şi loveşte doi pietoni care stăteau de vorbă pe trotuar, unul
decedând iar altul suferind vătămări corporale. Vor exista astfel două infracţiuni: o ucidere din culpă [art. 192 alin.
(2) C.pen.] şi o vătămare corporală din culpă (art. 196 C.pen.)
Delimitarea în practică dintre concursul real şi cel formal este dificil de realizat, iar practica nu pune accent
pe ea, luând în considerare că legea prevede acelaşi tratament sancţionator pentru ambele forme.
În ciuda acestei situaţii, credem că realizarea corectă a distincţiei este, totuşi, de mare interes din punct
de vedere teoretic, pentru o mai bună înţelegere a celor două forme a pluralităţii. În realizarea acestei distincţii,
vom exemplifica printr-o speţă în care o persoană, care nu posedă permis de conducere, conduce pe drumurile
publice, având în sânge o alcoolemie peste limita legală. Este evident că suntem în prezenţa a două infracţiuni:
conducerea unui vehicul fără permis de conducere (art. 335 C.pen.) şi conducerea unui vehicul sub influenţa
alcoolului ori a altor substanţe (art. 336 C.pen.). În speţa de faţă este un concurs ideal, deoarece avem o singură
acţiune, aceea de a conduce maşina pe drumurile publice. În absenţa acestei acţiuni, cele două fapte nu
constituie infracţiuni.
Din cele de mai sus rezultă că criteriul de delimitare este următorul: se înlătură acţiunea şi, dacă în urma
acestei operaţiuni nu mai avem nicio infracţiune, înseamnă că suntem în prezenţa unui concurs ideal. Dacă în
urma înlăturării acţiunii avem totuşi o infracţiune, înseamnă ca suntem în prezenţa unui concurs real.
78
2.3.2. După natura infracţiunilor, se face distincţie între
a) concurs omogen, când infracţiunile săvârşite sunt de acelaşi fel (de exemplu, autorul comite două infracţiuni de
viol);
b) concurs eterogen, când infracţiunile comise sunt de natură diferită (o infracţiune de furt şi un omor). Importanţa
acestei clasificări rezidă în faptul că concursul omogen ridică probleme sub aspectul delimitării lui de infracţiunea
continuată.
2.4. Sancţionarea concursului de infracţiuni
2.4.1. Aspecte introductive
De-a lungul timpului au fost implementate mai multe sisteme de sancţionare, pe care le vom prezenta în
rândurile următoare.
a) Sistemul cumulului aritmetic
Este un sistem tradiţional, care presupune că pentru fiecare din infracţiunile săvârşite instanţa stabileşte o
pedeapsă, iar infractorul trebuie să execute suma pedepselor. Acest sistem cunoaşte două variante:
► cumulul nelimitat, potrivit căruia inculpatul trebuie să execute suma pedepselor stabilite, indiferent care ar
fi aceasta; este aplicat în unele state din S.U.A., în Africa de Sud, Australia etc.
► cumulul limitat, potrivit căruia inculpatul va executa o pedeapsă egală cu suma pedepselor stabilite, însă,
fără a depăşi o anumită limită. Această limită se poate stabili fie prin indicarea unui maxim general, fie prin
raportarea la pedeapsa cea mai grea.
b) Sistemul absorbţiei
Potrivit acestui sistem de sancţionare, inculpatul va executa doar pedeapsa stabilită pentru infracţiunea
cea mai gravă, considerându-se că aceasta le absoarbe pe cele mai puţin grave. Şi acest sistem are două
variante:
► instanţa judecă toate infracţiunile comise, stabilind câte o pedeapsă pentru fiecare dintre ele şi apoi
dispune să se execute doar pedeapsa cea mai grea.
► instanţa judecă doar infracţiunea susceptibilă să atragă pedeapsa cea mai grea.
Acest sistem prezintă marele inconvenient de a-i conferi infractorului care a comis o infracţiune gravă
impunitate pentru orice alte infracţiuni mai puţin grave pe care le-ar săvârşi ulterior.
Sistemul absorbţiei este aplicat în numeroase Coduri penale, dar cu corectivul că este restricţionat la
materia concursului ideal, situaţie în care impedimentele de mai sus nu mai subzistă.

c) Sistemul cumulului juridic
Conform acestui sistem, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită în anumite limite
prevăzute de lege. Aplicarea sporului poate fi obligatorie sau facultativă, iar sporul poate fi variabil sau fix.
Acesta este sistemul care a fost adoptat, în mod tradiţional de către legiuitorul nostru.
Acum, aşa cum vom vedea în cele ce urmează, art. 39 C.pen. instituie sancţionarea concursului potrivit
sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix.
2.4.2. Sancţionarea în cazul persoanei fizice
În dreptul nostru sancţionarea concursului de infracţiuni în cazul persoanei fizice presupune parcurgerea
mai multor etape:
(1) stabilirea pedepsei pentru fiecare dintre infracţiunile concurente
79
Fiecare dintre infracţiunile comise este judecată şi pentru fiecare se stabileşte o pedeapsă, făcând
abstracţie de existenţa celorlalte infracţiuni.

(2) aplicarea pedepsei pentru pluralitatea de infracţiuni.
Această a doua etapă cunoaşte, la rândul ei, mai multe momente:
♦ alegerea pedepsei de bază: pedeapsa de bază este pedeapsa cea mai grea dintre cele stabilite pentru
infracţiunile concurente.
Modul de identificare a pedepsei cele mai grave dintre cele stabilite deja de instanţă pentru infracţiunile
concurente urmează un algoritm. Astfel, se are în vedere, în primul rând, specia de pedeapsă. Astfel, detenţiunea
pe viaţă este mai grea decât închisoarea, care e mai grea decât amenda. Dacă pedepsele sunt de aceeaşi specie,
se are în vedere durata sau cuantumul acestor, fiind mai grea cea cu durata sau cuantumul mai mare. Dacă
pedepsele sunt de aceeaşi specie şi au aceeaşi durată sau acelaşi cuantum, pedeapsa de bază, în contextul
Codului penal, poate fi aleasă oricare dintre acestea.
(3) aplicarea sporului.
Potrivit reglementării actuale, sporirea pedepsei de bază devine obligatorie, legea stabilind şi modul de
calcul al sporului aplicabil. Astfel, potrivit art. 39 C.pen.:
a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu
amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
În acest caz este consacrat practic sistemul absorbţiei în legislaţia română.
b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor
de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.
Exemplu: inculpatul a comis în concurs 4 infracţiuni, pentru care instanţa a stabilit pedepse de 4 ani, 3 ani, 2 ani,
respectiv un an închisoare. În acest caz se va aplica pedeapsa de bază de 4 ani, la care se va adăuga un spor de
1/3 din suma celorlalte trei pedepse.
Sporul va fi în exemplul nostru de (3 + 2 + 1)/ 3 = 6/3 = 2 ani.
În consecinţă, condamnatul va executa pedeapsa de 4 ani plus sporul de 2 ani, adică 6 ani închisoare.
c) când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o
treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.
Algoritmul de sancţionare este similar cu cel consacrat pentru pedepsele cu închisoarea.
d) când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se
adaugă în întregime pedeapsa amenzii;
În acest caz, legiuitorul a instituit sistemul cumulului aritmetic – amenda se adaugă în întregime şi
obligatoriu la pedeapsa închisorii.
e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă se aplică pedeapsa
închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform lit. c).
În acest caz se contopesc mai întâi între ele pedepsele din aceeaşi specie stabilite pentru infracţiunile
concurente, iar apoi la rezultanta pedepselor cu închisoarea se adaugă în întregime rezultanta amenzilor.

O altă noutate a reglementării din art. 39 este cea referitoare la înlocuirea pedepsei închisorii cu
detenţiunea pe viaţă.
Potrivit art. 39 alin. (2) C.pen., atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin
adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite
s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre
80
infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica
pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Exemplu: Inculpatul a comis 5 infracţiuni sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani,
instanţa stabilind pentru una din ele o pedeapsă de 19 ani, iar pentru celelalte câte o pedeapsă de 18 ani
închisoare.
Potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen., la pedeapsa de bază de 19 ani se va aplica un spor de 1/3 din suma
celorlalte doua pedepse, sporul fiind în acest caz (4 x 18) / 3 = 24 ani. Pedeapsa de executat ar trebui astfel să fie
de 19 + 24 = 43 ani, însă ea nu poate depăşi maximul general al pedepsei închisorii care este 30 de ani.
În consecinţă, instanţa are două posibilităţi: fie aplică o pedeapsă cu închisoarea de 30 de ani, fie aplică
pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
2.4.3. Aplicarea pedepsei în cazul judecării separate a infracţiunilor concurente
De regulă, infracţiunile concurente se judecă împreună de către aceeaşi instanţă. Totuşi, prin excepţie, se
poate ca infracţiunile concurente să fie judecate separat, fie datorită competenţei instanţei, fie datorită descoperirii
la date diferite a infracţiunilor.
În cazul judecării separate este necesară aplicarea pedepsei în aşa fel încât situaţia infractorului să fie
precum ar fi fost în cazul judecării împreună a infracţiunilor. Aceasta deoarece nu i se poate imputa acestuia
omisiunea de a declara în faţa organelor judiciare despre săvârşirea altor infracţiuni şi, în consecinţă, nu i se poate
crea o situaţia mai grea decât dacă ar fi fost judecate toate împreună, la acelaşi moment.
Art. 40 C.pen. reglementează instituţia contopirii pedepselor pentru infracţiuni concurente. Există două
ipoteze reglementate de acest articol şi una nereglementată de către Codul penal, dar care poate fi dedusă pe
baza celor prevăzute expres în cuprinsul textului de lege.
5. situaţia în care, după condamnarea definitivă pentru o infracţiune, infractorul e judecat pentru o altă
infracţiune concurentă.
Într-un asemenea caz, potrivit art. 40 alin. (1) C.pen., instanţa va proceda la stabilirea pedepsei pentru
cea de-a doua infracţiune şi apoi o va contopi potrivit art. 39, cu pedeapsa aplicată anterior pentru prima faptă.
Primă pedeapsă, stabilită prin hotărârea de judecată iniţială pentru prima infracţiune, se bucură de autoritate de
lucru judecat, astfel că instanţa nu va putea să o modifice.
(2) ambele infracţiuni concurente au fost definitiv judecate, dar prin hotărâri distincte.
În acest caz, potrivit art. 40 alin. (2) C.pen., instanţa care face contopirea va trece peste prima etapă (cea
a stabilirii pedepselor pentru faptele concurente), şi va proceda la contopirea acestora, potrivit art. 39 C.pen.
(3) ipoteza în care infracţiunile concurente au fost judecate în grupe de către două sau mai multe, prin hotărâri
distincte.
Această ipoteză nu este reglementată expres de Cod, fiind cunoscută în literatura de specialitate şi în
practica judiciară sub denumirea de „situaţia contopirilor parţiale”.
În acest caz nu se va proceda la contopirea rezultantelor parţiale, ci la contopirea tuturor pedepselor
stabilite distinct pentru fiecare infracţiune concurentă, în parte.
2.4.4. Sancţionarea în cazul persoanei juridice
Potrivit reglementării actuale, se prevede în art. 147 că dispoziţiile referitoare la sancţionarea concursului
de infracţiuni comis de persoana fizică se aplică în mod corespunzător şi în cazul persoanei juridice. Aşadar,
dispoziţiile referitoare la contopirea amenzilor prevăzute în art. 39 îşi găsesc aplicare şi în cazul persoanei juridice.
81
§ 3. Recidiva

În cele ce urmează, analiza recidivei se va axa pe regimul prevăzut în cazul persoanei fizice, urmând ca
persoanei juridice să îi fie dedicată o ultimă secţiune, unde vom insista succint pe formele, condiţiile de existenţă
şi sistemul sancţionator aplicabil.

3.1. Definiţie
Potrivit art. 41 C.pen., există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la
pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul
săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii de un an sau mai mare. Există de asemenea recidivă şi atunci când una dintre pedepse este
detenţiunea pe viaţă.
3.2. Formele recidivei
Există numeroase clasificări ale recidivei, în funcţie de diverse criterii.
Cea mai importante distinge, în funcţie de momentul săvârşirii celei de-a doua infracţiuni, între recidivă
postcondamnatorie şi recidivă postexecutorie.
Analiza va fi una distinctă pentru fiecare formă de recidivă atât pentru a putea explica în detaliu condiţiile
de existenţă diferite, cât mai ales datorită tratamentului sancţionator prevăzut de lege în mod diferit pentru fiecare
dintre aceste forme.
3.3. Recidiva postcondamnatorie
Aceasta este cea mai frecventă formă a recidivei.
Potrivit art. 41 C.pen., ea există atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la
pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cel condamnat săvârşeşte din nou o
infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată, înainte de începerea executării, în timpul executării acesteia sau
în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoarea de cel puţin un an
sau detenţiunea pe viaţă.
3.3.1. Condiţiile de existenţă ale recidivei postcondamnatorii
I. Condiţiile referitoare la primul termen al recidivei:
a) să fie vorba de o infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată.
b) pedeapsa aplicată pentru acest prim termen să fie închisoare mai mare de un an.
Această pedeapsă poate fi aplicată pentru o singură infracţiune sau pentru concurs de infracţiuni (pentru
a fi mai scrupuloşi, aşa cum va reieşi la finele prezentului capitol, în realitate aici putem vorbi nu doar de concurs
de infracţiuni, ci mai corect, de o pluralitate de infracţiuni).
Se ridică problema existenţei stării de recidivă atunci când pedeapsa de la primul termen a fost aplicată
pentru concurs de infracţiuni în structura căruia intră atât fapte intenţionate, cât şi fapte din culpă.
Astfel, dacă una dintre infracţiunile componente ale concursului este intenţionată şi are stabilită o
pedeapsă de peste 1 an, se va considera îndeplinită această condiţie a primului termen al recidivei. De
asemenea, chiar dacă pentru toate infracţiunile s-au stabilit pedepse mai mici sau egale cu 1 an, dar sunt toate
intenţionate şi rezultanta lor depăşeşte 1 an, suntem din nou, în prezenţa recidivei.
În schimb, ce se întâmplă în cazul în care pedepsele stabilite pentru infracţiunile componente ale
concursului sunt mai mici sau egale cu 1 an şi unele dintre infracţiuni au fost comise din culpă?
82
În cele ce urmează, vom încerca în continuare să sugerăm nişte criterii de verificat pentru a stabili dacă
suntem sau nu în prezenţa recidivei.
Pentru început, credem că vom fi în prezenţa recidivei dacă putem constata că în durata pedepsei
rezultante există o componentă mai mare de 1 an închisoare, stabilită pentru infracţiuni intenţionate sau
praeterintenţionate.
Astfel, în cazul în care pedeapsa de bază este stabilită pentru una dintre infracţiunile intenţionate
sau praeterintenţionate, credem că această componentă se va putea stabili matematic conform Codului penal,
fără dificultăţi majore.
Exemplu: pentru infracţiunile concurente au fost stabilite pedepse de 10 luni (intenţie), 6 luni (intenţie), 3 luni
(intenţie) şi 9 luni (culpă). În acest caz, pedeapsa de bază va fi cea de 10 luni la care se va adăuga un spor de (6
luni + 3 luni + 9 luni) / 3 = 6 luni, în final pedeapsa rezultată fiind de 1 an şi 4 luni.
După cum se poate observa, din cele 6 luni de spor, 3 luni sunt aferente infracţiunilor intenţionate.
Rezultă, aşadar că avem deja 1 an şi 1 lună pedeapsă stabilită doar în considerarea infracţiunilor intenţionate,
fiind astfel respectată condiţia gravităţii primului termen al recidivei.
Dacă în exemplul de mai sus am schimba datele ecuaţiei, iar pedeapsa de 3 luni ar fi fost stabilită pentru
o infracţiune din culpă, se observă atunci că sportul aplicat în considerarea infracţiunii intenţionate ar fi fost de 2
luni. Cumulat cu cele 10 luni de la pedeapsa de bază, am avea exact 1 an pedeapsă stabilită pentru infracţiuni
intenţionate, nefiind respectat astfel standardul de gravitate pentru a fi în prezenţa termenului 1 al recidivei.
O problemă reală se ridică însă în cazul în care pedeapsa de bază nu este una stabilită pentru o
infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată. Să ne imaginăm ipoteza în care autorul a comis în concurs un
număr de 12 infracţiuni: pentru prima, din culpă, se aplică o pedeapsă de 10 luni, iar pentru celelalte 11, toate
furturi, se aplică pedepse de câte 3 luni. În acest caz, pedeapsa rezultantă va fi stabilită conform formulei: 10 luni
(Pedeapsa de bază) + (11 x 3 luni) / 3, adică 10 luni + 11 luni. Vom fi în acest caz în prezenţa recidivei? Dacă ne
raportăm la propunerea pe care tot noi am avansat-o mai sus, şi anume că vom fi în prezenţa recidivei „dacă
putem constata că în durata pedepsei rezultante există o componentă mai mare de 1 an închisoare stabilită pentru
infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate”, răspunsul ar trebui să fie unul negativ acum.
Totuşi, observăm că dacă în acest exemplu nu am fi avut în componenţa concursului infracţiunea din
culpă, pedeapsa rezultantă s-ar fi calculat după formula: 3 luni + ( 10 x 3 luni) /3, adică 3 luni + 10 luni. Aşadar am
avea o pedeapsă rezultantă de 13 luni, care are în componenţă doar infracţiuni intenţionate, fiind clar îndeplinite
condiţiile termenului 1 al recidivei.
În final, ca o concluzie pe marginea acestei probleme, credem că putem susţine că vom fi în prezenţa
recidivei în cazul în care putem constata în structura pedepsei rezultante există o componentă mai mare de 1 an
aferentă unor infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate (ceea ce acoperă exemplele în care pedeapsa de
bază este stabilită pentru o infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată) sau în cazul în care, în absenţa
infracţiunii sau infracţiunilor din culpă, celelalte infracţiuni intenţionate ar fi permis reţinerea condiţiei de gravitate
pentru primul termen al recidivei (cazul în care pedeapsa de bază ar fi una dintre cele stabilite pentru infracţiunea
sau infracţiunile din culpă).
c) hotărârea de condamnare pentru infracţiunea de la primul termen să fie definitivă
Aceasta se va determina conform art. 551 şi 552 C.proc.pen.
d) condamnarea aplicată pentru acest prim termen al recidivei să nu se includă în cele din art. 42 C.pen.
Este vorba despre:
– faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală. Ca efect al intervenţiei legii de dezincriminare, faptele
respective vor ieşi din structura pluralităţii de infracţiuni;
– infracţiunile amnistiate. Ca efect al amnistiei, care înlătură răspunderea penală pentru fapta comisă,
starea de recidivă nu va exista;
– infracţiunile săvârşite din culpă. Datorită neglijenţei sau imprudenţei autorului în comiterea unor astfel de
fapte, se consideră că lipseşte elementul relei-credinţe.
83

II. Condiţiile referitoare la cel de-al doilea termen al recidivei:
a) infracţiunile ce compun acest termen să fie fapte intenţionate sau cel puţin praeterintenţionate;
b) pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune să fie detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de cel puţin
un an.
Dacă în cazul primului termen se are în vedere pedeapsa concret stabilită de instanţă, în cazul celui de-al
doilea termen se are în vedere pedeapsa prevăzută de lege. Ceea ce interesează este ca maximul special al
pedepsei prevăzute de lege pentru posibilul termen doi să fie închisoarea de cel puţin un an. De exemplu, dacă
este vorba despre o pedeapsă de la 3 luni la 2 ani alternativ cu amenda există recidivă, deoarece maximul special
este mai mare de un an. Într-un astfel de caz nu interesează pedeapsa concret stabilită de instanţă – recidiva va
continua să existe, chiar dacă instanţa va aplica doar 3 luni sau chiar amenda.
Trebuie menţionat că, dacă potrivit Codului penal din 1969 închisoarea trebuia să fie mai mare de un an,
potrivit actualului Cod penal o pedeapsă legală de un an este suficientă pentru a atrage starea de recidivă.
c) noua infracţiune să fie săvârşită după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea ce
constituie primul termen, dar înainte de executarea sau considerarea ca executată a pedepsei (înainte de
începerea executării pedepsei, în cursul executării acesteia sau în stare de evadare);
Aşadar infracţiunea poate fi comisă în intervalul cuprins între hotărârea definitivă de condamnare
(moment determinat potrivit art. 551 şi 552 C.proc.pen.) şi executarea propriu zisă a condamnării, înainte de
începerea executării, în timpul executării sau în stare de evadare.
d) condamnarea să nu se numere printre cele prevăzute de art. 42 C.pen.
3.3.2. Sancţionarea recidivei postcondamnatorii
Potrivit Codului penal, sistemul sancţionator în această materie are la bază cumulul aritmetic. Astfel,
potrivit art. 43 C.pen., dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se
săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa
anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.
Potrivit Codului penal în vigoare, pedeapsa pentru a doua infracţiune se adaugă la restul rămas
neexecutat din prima pedeapsă la data comiterii celei de-a doua infracţiuni. Din această pedeapsă se scade
ulterior ceea ce s-a executat din momentul comiterii celei de-a doua infracţiuni până la momentul judecării pentru
noua infracţiune.
Exemplu: Inculpatul se afla în executarea pedepsei P1, de 5 ani. După un an de la începerea executării
condamnatul comite o nouă infracţiune, pentru care, după 6 luni este condamnat la 3 ani închisoare. În acest caz,
pedeapsa rezultantă se va obţine adăugând pedeapsa pentru noua infracţiune (3 ani) la restul rămas neexecutat
din prima pedeapsă (4 ani), din care se scade perioada executată după comiterea celei de-a doua infracţiuni până
la condamnarea pentru a doua infracţiune (6 luni). Astfel, noua pedeapsă va fi 3 ani + 4 ani – 6 luni = 6 ani şi 6
luni.
Dacă cel de-al doilea termen al recidivei e format dintr-un concurs de infracţiuni, art. 43 alin. (2) C.pen.
prevede următoarele: când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată sunt
săvârşite mai multe infracţiuni concurente, dintre care cel puţin una se află în stare de recidivă, pedepsele stabilite
se contopesc potrivit dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la
pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.
84
Considerând că inculpatul a comis în timpul executării pedepsei două infracţiuni concurente P2 şi P3,
pedeapsa rezultantă va fi:
R= (P2 O P3) +P1’
În această formulă am notat cu „O” contopirea potrivit sistemului de la concurs (art. 39 C.pen.), iar P1’
desemnează restul rămas neexecutat din prima pedeapsă la data comiterii primeia dintre infracţiunile concurente.
Din această pedeapsă se scade ceea ce s-a executat din momentul comiterii primeia dintre infracţiunile
concurente şi până la momentul stabilirii rezultantei.
Mecanismul de sancţionare rămâne acelaşi chiar dacă una dintre infracţiunile concurente este evadarea,
aşa cum se întâmplă atunci când infractorul aflat în executarea pedepsei de la primul termen evadează, iar apoi în
stare de evadare comite o nouă infracţiune. Păstrând notările anterioare şi notând cu E pedeapsa stabilită pentru
evadare, respectiv cu P2 pedeapsa pentru infracţiunea comisă în timpul evadării, rezultanta va fi:
R= (E O P2) +P1’
La fel ca şi în cazul concursului de infracţiuni, Noul Cod penal consacră şi în materia recidivei
posibilitatea înlocuirii pedepsei închisorii cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Astfel, potrivit art. 43 alin. (3) C.pen., dacă prin însumarea pedepselor în condiţiile alin. (1) şi alin. (2) s-ar
depăşi cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile
săvârşite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul pedepselor cu
închisoarea se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
3.4. Recidiva postexecutorie
3.4.1. Definiţie
Potrivit art. 41 C.pen., recidiva postexecutorie există atunci când, după executarea sau considerarea ca
executată a unei pedepse cu detenţiunea pe viaţă sau a unei pedepse cu închisoarea mai mare de un an şi până
la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune pentru care
legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de cel puţin un an.
Modificările în privinţa duratei pedepselor de la cei doi termeni pe care le-am evidenţiat cu ocazia analizei
recidivei postcondamnatorii sunt de amintit şi în acest context.
3.4.2. Condiţiile de existenţă ale recidivei postexecutorii
I. Condiţiile referitoare la primul termen al recidivei:
a) pentru infracţiunea săvârşită instanţa să fi stabilit o pedeapsă cu închisoarea mai mare de un an sau
detenţiunea pe viaţă;
b) infracţiunea săvârşită să fie intenţionată sau praeterintenţionată;
c) pedeapsa pentru prima infracţiune să fi fost executată sau considerată ca fiind executată (atunci când
pedeapsa a fost graţiată sau executarea pedepsei s-a prescris).
d) condamnarea să nu fie dintre acelea de care nu se ţine seama la stabilirea stării de recidivă, potrivit art. 42
C.pen.
85
II. Condiţiile referitoare la cel de-al doilea termen al recidivei:
a) să fie vorba de o infracţiune săvârşită cu intenţie sau praeterintenţie;
b) pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune să fie de cel puţin un an;
Din nou, toate cele precizate în raport de această condiţie, în cazul termenului al II-lea al recidivei
postcondamnatorii îşi păstrează relevanţa şi aici.
c) cea de-a doua infracţiune să fie comisă după executarea sau considerarea ca executată a primei pedepse.
Momentul comiterii infracţiunii prezintă o particularitate în raport de infracţiunile cu durată de executare, în
cazul cărora, pentru determinarea formei recidivei, se va lua în considerare momentul epuizării acestora (dacă o
astfel de infracţiune este începută în timpul executării şi se termină după executare, vom fi în prezenţa recidivei
postexecutorii). Amintim, totuşi, în acest context, situaţia particulară a infracţiunii progresive, unde fapta se
consideră săvârşită la momentul consumării, moment ce astfel devine relevant pentru a stabili forma de pluralitate
de infracţiuni incidentă în cauza concretă.
d) noua infracţiune comisă să nu fie dintre cele prevăzute la art. 42 C.pen.
3.4.3. Sancţionarea recidivei mari postexecutorii
În acest caz nu se mai poate vorbi despre un cumul, ca în cazul recidivei postcondamnatorii, deoarece
pedeapsa de la primul termen a fost deja executată sau este considerată ca fiind executată.
Potrivit art. 43 alin. (5) C.pen., dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca
executată, se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege
pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate.
Spre exemplu, dacă se comite în stare de recidivă postexecutorie o infracţiune pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani, individualizarea se va face în intervalul 4 ani şi 6 luni – 15 ani.

3.5. Recidiva în cazul persoanei juridice
Potrivit art. 146 alin. (1) C.pen. există recidivă pentru persoana juridică atunci când, după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la reabilitare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune,
cu intenţie sau cu intenţie depăşită. Nici în cazul persoanei juridice condamnările menţionate la art. 42 C.pen. nu
atrag starea de recidivă.

Potrivit art. 146 alin. (2) şi (3) C.pen., în caz de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de
lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate, fără a depăşi maximul general al pedepsei amenzii.
Dacă amenda anterioară nu a fost executată, în tot sau în parte, amenda stabilită pentru noua infracţiune,
potrivit alin. (2), se adaugă la pedeapsa anterioară sau la restul rămas neexecutat din aceasta.
În cazul recidivei postexecutorii regimul sancţionator este similar celui prevăzut pentru persoana fizică, în
sensul majorării cu jumătate a limitelor speciale. În cazul amenzii, această majorare operează numai cu privire la
numărul zilelor-amendă. Spre exemplu, dacă pentru infracţiunea comisă s-ar aplica o pedeapsă între 180 şi 300
zile-amendă, în cazul recidivei individualizarea se va face între 270 şi 450 zile-amendă.
În cazul recidivei postcondamnatorii, tratamentul este mai sever decât în cazul persoanei fizice. Aceasta
deoarece pedeapsa pentru infracţiunea ce constituie al doilea termen nu se stabileşte între limitele prevăzute
pentru infracţiunea comisă, ci între limite majorate cu jumătate, la fel ca în cazul recidivei postexecutorii. Ulterior,
amenda astfel stabilită se adaugă la restul rămas neexecutat din prima amendă.
Este de precizat că în acest caz cumulul aritmetic nu se face între numărul de zile-amendă prevăzut pentru
cele două infracţiuni, ci între sumele stabilite prin aplicarea sistemului zilelor-amendă (ceea ce presupune că
86
înainte de adunare se va înmulţi numărul de zile-amendă stabilit pentru infracţiunea de la termenul II cu suma
corespunzătoare unei zile-amendă, iar suma astfel obţinută se adaugă la suma neplătită din amenda stabilită
pentru prima infracţiune).
§ 4. Pluralitatea intermediară
4.1. Definiţie
Conform art. 44 C.pen., există pluralitate intermediară de infracţiuni când, după rămânerea definitivă a
unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată,
condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de
recidivă.
4.2. Distincţii faţă de concurs şi recidivă
Pluralitatea intermediară diferă de concursul de infracţiuni prin faptul că între cele două infracţiuni a
intervenit o hotărâre definitivă de condamnare pentru prima infracţiune.
De asemenea, ea diferă de recidivă prin faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile acesteia. Astfel, nu vor fi
îndeplinite condiţiile recidivei şi va fi pluralitate intermediară dacă:
a) prin condamnarea definitivă s-a aplicat pedeapsa închisorii de un sau mai mică ori amenda în cazul primului
termen;
b) legea prevede doar amenda sau închisoarea mai mică de un an în cazul celui de-al doilea termen;
c) cel puţin una dintre cele două infracţiuni este săvârşită din culpă.
În cazul persoanei juridice vom fi suntem în prezenţa pluralităţii intermediare doar atunci când cel puţin
una dintre infracţiuni este din culpă.
Pluralitatea intermediară corespunde recidivei postcondamnatorii. Astfel, dacă după executarea primei
pedepse se comite o nouă infracţiune care nu întruneşte condiţiile recidivei postexecutorii, nu vom avea o
pluralitate intermediară.
4.3. Sancţionarea pluralităţii intermediare
Potrivit art. 44 C.pen. că în caz de pluralitate intermediară se vor aplica regulile de sancţionare de la
concursul de infracţiuni.
În consecinţă, dacă ambii termeni ai pluralităţii intermediare constau în pedepse cu închisoarea, potrivit
legii actuale, se va aplica pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă obligatoriu un spor de 1/3 din cealaltă. În
efectuarea contopirii, la fel ca şi la concurs, se vor avea în vedere cele două pedepse în întregul lor, dar ceea ce
s-a executat până la contopire se scade din durata pedepsei rezultante.

Trebuie menţionat faptul că, atunci când după condamnarea definitivă se comit mai multe infracţiuni
concurente, dintre care unele se află în recidivă iar altele se află în pluralitate intermediară faţă de prima
infracţiune, se va aplica pentru toate tratamentul prevăzut de lege pentru recidivă [art. 43 alin. (2) C.pen.].
§ 5. Dubla recidivă
5.1. Definiţie
Desemnează situaţia când o infracţiune este simultan în stare de recidivă postcondamnatorie faţă de o
infracţiune şi în stare de recidivă postexecutorie faţă de o altă infracţiune.
87
5.2. Situaţia premisă
Astfel, premisa constă în faptul că, ulterior executării unei pedepse mai mare de 1 an (P1) stabilite pentru
săvârşirea unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate (I1), autorul comite o nouă infracţiune intenţionată
sau praeterintenţionată (I2) pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de cel puţin un an. În cursul executării
pedepsei stabilite (P2) printr-o hotărâre de condamnare definitivă pentru această infracţiune, autorul comite o nouă
infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată (I3), pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un
an.
Relaţiile între fiecare infracţiune în parte sunt:
între I3 şi P1 – există recidivă postexecutorie;
între I3 şi P2 – există recidivă postcondamnatorie.
I1 P1 I2 P2
I3 P2
1

R = P3  P2
1
5.3. Sancţionare
Ordinea de aplicare este la ora actuală unanim acceptată în doctrină şi în practică: astfel, se va da
aplicare prima dată recidivei postexecutorii şi apoi recidivei postcondamnatorii.
Argumentele pentru soluţia aceasta constau în verificarea situaţiei alternative, şi anume, aplicarea
sistemului sancţionator de la recidiva postcondamnatorie şi apoi a celei postexecutorii. Astfel, aplicând această
soluţie, s-ar crea o situaţie inechitabilă, care nu ar corespunde realităţii, atrăgând posibilitatea aplicării unei
pedepse rezultante nelegale.
Aplicând recidiva postcondamnatorie prima dată între I3 şi P2 şi apoi recidiva postexecutorie între
rezultanta astfel obţinută şi P1 ar însemna, implicit, să reţinem starea de recidivă postexecutorie şi între primele
două infracţiuni, situaţie care nu poate fi valorificată acum. Aceasta deoarece:
a) E posibil ca între primele două infracţiuni să nu existe recidivă postexecutorie.
De exemplu, pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune (I2) este închisoare de la 3 luni la 1
an, iar pedeapsa stabilită de instanţă este de 1 an şi 2 luni, ca urmare a reţinerii unor circumstanţe agravante
(potrivit art. 78 C.pen., în caz de circumstanţe agravante se poate aplica un spor de până la 2 ani, dar fără a
depăşi 1/3 din maximul special). Astfel, sunt îndeplinite condiţiile pentru ca I2 să fie termenul I al recidivei
postcondamnatorii cu I3, dar nu şi condiţiile pentru ca I2 să fie termenul II al recidivei postexecutorii cu P1.
b) Ipoteza în care I2 ar îndeplini condiţiile de gravitate pentru a fi simultan atât termenul I al recidivei
postcondamnatorii cu I3, cât şi termenul II al recidivei postexecutorii cu P1,
Alegând să valorificăm prima data recidiva postcondamnatorie între I3 şi P2 ar echivala cu aplicarea unei
pedepse pentru I3 între limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege, iar apoi pedeapsa astfel obţinută să o
adăugăm aritmetic, potrivit art. 43 alin. (1) C.pen. la restul rămas neexecutat din P2 la momentul comiterii I3. Astfel
am obţine o pedeapsă concretă (să îi spunem R), având o durată mai mare sau mică, dar determinată.
Pedeapsa astfel obţinută (R) nu valorifică, însă, recidiva postexecutorie care există între I3 şi P1. Ne
întrebăm cum am putea aplica pedepsei concrete deja obţinute sistemul sancţionator de la recidiva postexecutorie
din reglementarea actuală? Care ar fi limitele speciale ce ar trebui majorate cu jumătate şi, presupunând prin
abstract (deşi nu vedem cum) că le-am identifica, ce repercusiune ar avea asupra pedepsei concrete deja
88
aplicate? În plus, ca o ultimă critică, P2 – care este inclus în R – a fost aplicată prin valorificarea recidivei
postexecutorii care a existat ab initio în această ipoteză între I2 şi P1. Aşa că orice artificiu s-ar putea inventa
pentru a aplica tratamentul recidivei postexecutorii pe final, ar suferi prin faptul că ar majora P2 în considerarea
recidivei postexecutorii, deşi P2 în sine a fost aplicat cu reţinerea aceste cauze de agravare a pedepsei.
În concluzie, credem că, datorită modificărilor de sistem sancţionator reglementate de Codul penal, soluţia
va fi simplă. La pasul 1, vom valorifica recidiva postexecutorie existentă între I3 şi P1, stabilind astfel un P3
individualizat între limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă, majorate cu jumătate. Apoi
acest P3 astfel stabilit (prin majorarea limitelor speciale de pedeapsă) se va adăuga la restul rămas neexecutat din
P2 la momentul comiterii I3.
E. Sumar
1. Consideraţii generale.
2. Concursul de infracţiuni.
3. Recidiva.
4. Pluralitatea intermediară.
F. Chestionar
1. Care sunt condiţiile de existenţă ale concursului de infracţiuni?
2. Cum se delimitează concursul real simplu omogen faţă de infracţiunea continuată?
3. Care sunt etapele algoritmului de aplicare a pedepsei în cazul concursului de infracţiuni?
4. Cum se face aplicarea pedepsei pentru concurs în cazul judecării separate a infracţiunilor concurente?
5. Care sunt condamnările care nu atrag starea de recidivă?
6. Care este diferenţa între recidiva postcondamnatorie şi cea postexecutorie?
7. Cum se aplică pedeapsa în caz de recidivă postcondamnatorie?
8. Cum se sancţionează recidiva postexecutorie?
9. Cum se aplică pedeapsa în caz de cumul între recidiva postexecutorie şi cea postcondamnatorie?
10. Care sunt diferenţele între sancţionarea recidivei în cazul persoanei fizice şi, respectiv, juridice?
11. Cărei forme a recidivei îi corespunde pluralitatea intermediară?
12. Ce particularităţi prezintă sistemul de sancţionare al pluralităţii intermediare faţă de cel al recidivei
postcondamnatorii?
13. Ce este dubla recidivă? Cum se sancţionează?
89
Capitolul 5
AUTORUL ŞI PARTICIPANŢII
A. Scopul şi obiectivele
Dacă modulul anterior a supus discuţiei situaţia în care o persoană comite două sau mai multe infracţiuni,
modulul de faţă analizează ipoteza corespondentă, în care o faptă este comisă de două sau mai multe persoane.
Ulterior parcurgerii materiei aferente capitolului, studentul ar trebui să poată distinge între formele pluralităţii de
făptuitori, respectiv între formele de participaţie, în cazul pluralităţii ocazionale. De asemenea, în final, studenţii vor
trebui să poată recunoaşte dacă este posibilă participaţia penală în cazul unor infracţiuni caracterizate de
pluralitate naturală sau legală. Astfel, se va verifica atât cunoaşterea participaţiei penale, cât şi a celorlaltor forme
de pluralitate, în ipoteze aplicate.
B. Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior
Sugerăm reluarea unor concepte prezentate în partea I a materiei, şi anume, distincţia între făptuitor şi
infractor. De asemenea, studenţii ar trebui să reia unele concepte prezentate în primul modul din această parte,
pentru a nu face unele confuzii cu unitatea naturală sau legală de infracţiuni, din cauza sinonimei aparente de
denumire.
C. Schema logică a modulului
Nr.
crt. Secţiunea Noţiuni esenţiale
1. Pluralitatea de
făptuitori
Definiţie. Forme. Distincţie.
2. Pluralitatea naturală Definiţie. Condiţii. Sancţionare.
3. Pluralitatea constituită Definiţie. Condiţii. Sancţionare.
4. Pluralitatea
ocazională.
Participaţia
Definiţie. Condiţii. Formele participaţiei penale. Sancţionare. Posibilitatea
comiterii unor infracţiuni caracterizate de pluralitate naturală sau legală în
participaţie.
D. Conţinutul informaţional detaliat
§ 1. Formele pluralităţii de făptuitori
Există trei forme ale pluralităţii de făptuitori:
1. Pluralitatea naturală
2. Pluralitatea constituită
3. Pluralitatea ocazională (participaţia)
Primele două forme ale pluralităţii nu au fost reglementate în partea generală nici în Codul penal din 1969 şi
nici în Codul penal actual, ele fiind identificate doar pe baza textelor de incriminare din partea specială.
90
§ 2. Pluralitatea naturală
Există atunci când participarea a două sau mai multe persoane la săvârşirea faptei este cerută de chiar
natura infracţiunii.
Exemplu: infracţiunea de încăierare (art. 198 C.pen.), infracţiunea de incest (art. 377 C.pen.).
Pluralitatea naturală nu cere, însă, ca toţi participanţii să acţioneze cu vinovăţie. E posibil ca unii dintre
participanţi să se afle în eroare şi, astfel, ei nu vor răspunde penal.
§ 3. Pluralitatea constituită
Există atunci când textul de incriminare sancţionează constituirea unei asocieri infracţionale ori sprijinirea
acesteia, dacă scopul celor ce s-au asociat constă în săvârşirea de infracţiuni.
Exemplu: constituirea unui grup infracţional organizat (art. 367 C.pen..), ce prevede că iniţierea sau constituirea
unui grup infracţional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup constituie
infracţiune.
§ 4. Pluralitatea ocazională (participaţia penală)
4.1. Definiţie
Există participaţie atunci când două sau mai multe persoane, în baza unei legături subiective participă la
săvârşirea unei infracţiuni cu acte materiale sau intelectuale, fără ca această participaţie să fie cerută de conţinutul
natural sau legal al infracţiunii.
4.2. Condiţii de existenţă
a) existenţa a două sau mai multe persoane.
Aceste persoane pot să acţioneze în calitate de autori, coautori, instigatori sau complici. Atunci când toate
aceste persoane acţionează cu intenţie suntem în prezenţa participaţiei propriu-zise. În ipoteza în care unele
persoane acţionează din culpă sau fără vinovăţie avem de a face cu o participaţie improprie.
b) Legătura subiectivă între făptuitori
Această legătură se stabileşte în funcţie de forma de participaţie, înainte sau în timpul săvârşirii actelor de
executare. Dacă această legătură se stabileşte după consumarea faptei, nu mai avem participaţie, ci suntem în
prezenţa unor infracţiuni de sine-stătătoare (tăinuire, favorizare etc.)
c) participarea cu acte materiale sau intelectuale
Natura acestor acte diferă în funcţie de forma de participaţie. Autorul şi coautorii participă întotdeauna cu
acte de executare. Complicele poate participa cu acte materiale sau intelectuale, care înlesnesc sau ajută la
producerea infracţiunii. Instigatorul participă cu acte intelectuale având ca rezultat determinarea autorului să
treacă la săvârşirea faptei.
d) săvârşirea de participanţi a aceleiaşi infracţiuni
Pentru toţi participanţii fapta se califică în funcţie de acţiunea sau inacţiunea comisă de autor sau coautor.
În cazul infracţiunilor de simplă repetare (este vorba despre faptele care dobândesc un caracter
infracţional doar o dată cu comiterea celui de-al doilea act, primul fiind contravenţie) s-a pus problema calificării
actului comis de participant.
91
Astfel, dacă autorul se află la prima faptă şi este sancţionat contravenţional, complicele, chiar dacă se află
la a doua faptă nu va putea fi condamnat penal, pentru că nu poate exista complicitate în absenţa unui act de
executare comis de către de autor. În consecinţă, dacă fapta autorului este calificată drept o contravenţie şi fapta
complicelui va rămâne tot în sfera dreptului contravenţional.
Dacă autorul se află la a doua faptă i se va aplica pedeapsa pentru infracţiune. În cazul complicelui său
aflat la prima faptă există două soluţii, în funcţie de poziţia psihică a complicelui. Astfel, dacă acesta ştia că îşi
aduce o contribuţie la săvârşirea unei infracţiuni va fi sancţionat penal, iar dacă nu ştie că ajută la comiterea unei
infracţiuni, se află în eroare de fapt şi va răspunde doar contravenţional.
e) Participarea mai multor persoane să nu fie cerută de conţinutul natural sau legal al infracţiunii
Astfel, această condiţie impune ca participarea mai multor persoane să nu fie cerută de natura infracţiunii
(cazul pluralităţii naturale) sau de elementele constitutive ale infracţiunii (cazul pluralităţii constituite), caz în care
nu ne vom găsi în prezenţa participaţiei penale.
Totuşi, trebuie făcute unele distincţii şi aici în raport cu posibilitatea existenţei participaţiei în cazul
pluralităţii constituite sau naturale.
În cazul pluralităţii constituite se consideră majoritar în doctrină şi unanim în jurisprudenţă că nu este
posibilă participaţia în niciuna din formele sale. Aceasta pentru că legea incriminează ca acte de executare şi
acele acte care, potrivit naturii lor, ar constitui acte de instigare sau de complicitate – de exemplu, infracţiunea
prevăzută de art. 367 C.pen. de constituire a unui grup infracţional organizat sancţionează ca act de executare
„iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel
de grup”
În schimb, în cazul pluralităţii naturale, situaţia este alta: participaţia penală nu este posibilă sub forma
coautoratului. Aceasta deoarece fiecare persoană care participă cu acte de executare este considerat autor. Dar
participaţia sub forma instigării sau complicităţii este unanim admisă în materia pluralităţii naturale – de exemplu, o
persoană instigă doi fraţi să întreţină raporturi sexuale (instigare la infracţiunea de incest) sau le pune la dispoziţie
în acest scop apartamentul său (complicitate la infracţiunea de incest).
4.3. Formele participaţiei penale
Formele de participaţie penală reglementate expres de Codul penal sunt autoratul şi coautoratul (art. 46
C.pen.), instigarea (art. 47 C.pen.) şi complicitatea (art. 48 C.pen).
Ca element de noutate, Codul penal adaugă formelor tradiţionale de participaţie (autorat, instigare şi
complicitate) şi coautoratul, o formă de participaţie nereglementată explicit în Codul penal 1969, dar unanim
admisă de doctrină şi jurisprudenţă.
4.3.1. Autoratul (art. 46 C.pen.)
Este autor persoana care săvârşeşte, în mod nemijlocit, fapta prevăzută de legea penală. Autorul poate
să acţioneze atât cu vinovăţie, cât şi fără vinovăţie. Dacă acţionează cu vinovăţie şi aceasta îmbracă forma
intenţiei, avem o participaţie propriu-zisă. Dacă autorul acţionează din culpă sau fără vinovăţie, suntem în
prezenţa participaţiei improprii, aşa cum vom vedea în cele ce urmează.
4.3.2. Coautoratul (art. 46 C.pen.)
Potrivit art. 46 alin. (2) C.pen., coautori sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută
de legea penală.
Aşadar, există coautorat atunci când două sau mai multe persoane participă cu acte de executare la
săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Legătura subiectivă în cazul coautoratului poate să se stabilească atât anterior
începutului actului de executare, cât şi pe parcursul desfăşurării actului de executare.
Exemplu: coautorii se pot hotărî dinainte să meargă să jefuiască o bancă, dar se pot hotărî şi în timpul
consumării faptei.
92
Sub aspectul laturii subiective, în cazul coautoratului e suficient ca toţi coautorii să participe cu acte de
executare, dar nu este necesar ca acţiunea fiecăruia privită în mod izolat să producă rezultate prevăzute de norma
de incriminare.
În cazul infracţiunii complexe în care există două acţiuni sau inacţiuni este posibil ca unul dintre coautori
să săvârşească o acţiune, iar al doilea pe cealaltă. Astfel, nu este absolut necesar ca fiecare coautor să lezeze
ambele obiecte juridice, fiind suficient ca un coautor să comită acţiuni prin care se aduce atingere obiectului
secundar, iar celălalt o acţiune care vizează obiectul principal. E posibil ca acţiunea fiecărui autor privită izolat să
nu producă rezultatul, producerea acestuia fiind determinată de efectul conjugat a acţiunii coautorilor.
Va exista coautorat şi în situaţia în care rezultatul a fost cauzat în mod nemijlocit de acţiunea unuia dintre
autori, în măsura în care toţi au participat cu acte de executare.
Există anumite infracţiuni care nu pot fi săvârşite în coautorat.
a) infracţiunile caracterizate de o pluralitate naturală sau constituită – deoarece toţi cei care participă cu
acte de executare sunt consideraţi autori;
b) infracţiunile cu autor unic (care se comit în persoană proprie) – evadarea, dezertarea, mărturia
mincinoasă etc.
c) infracţiunile omisive, deoarece prin inacţiune fiecare îşi încalcă o obligaţie personal (de exemplu,
infracţiunea de nedenunţare a comiterii unor infracţiuni, art. 266 C.pen.). Precizăm, însă, că este, totuşi
posibil coautoratul în cazul infracţiunilor comisive prin omisiune – de exemplu, în situaţia părinţilor care
refuză să îşi hrănească fiul.
d) infracţiunile din culpă. În cazul acestor infracţiuni nu poate exista legătura subiectivă dintre
participanţi, astfel încât o parte a literaturii de specialitate consideră că nu se poate reţine coautoratul.
Fără a insista, precizăm că sunt anumite ipoteze în care s-ar putea imagina şi coautorat la infracţiunile din
culpă, în măsura în care există o cooperare obiectivă între coautori şi sunt animaţi de aceeaşi finalitate
(chiar dacă nu cea prevăzută de legea penală) – de exemplu, când două persoane vor să transporte o
grindă de mare greutate şi, din cauza neatenţiei lor, o scapă de la un etaj superior, iar aceasta cade şi
vatămă integritatea corporală a unui terţ.
4.3.3. Instigarea (art. 47 C.pen.)
Constă în determinarea cu intenţie a unei persoane să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
Tradiţional, instigarea se clasifică în funcţie de mai multe criterii. Astfel,
a) După numărul de persoane care instigă: instigare cu un singur instigator, respectiv instigare realizată de mai
multe persoane împreună (coinstigatori);
b) În funcţie de modul în care se exteriorizează: instigare explicită sau implicită;
c) În funcţie de faptul dacă hotărârea a fost adoptată de instigat şi acesta a trecut sau nu la executare, distingem
între instigare imperfectă (sau neurmată de executare) şi, respectiv perfectă (sau urmată de executare).
Cât priveşte momentul până la care se poate realiza legătura subiectivă, în cazul instigării legătura
subiectivă nu se poate realiza decât înainte de luarea hotărârii de către autor. Aceasta deoarece dacă legătura
subiectivă are loc ulterior adoptării rezoluţiei infracţionale de către autor nu mai putem spune că autorul a fost
determinat să comită fapta şi vom fi în prezenţa complicităţii intelectuale.
În ceea ce priveşte posibilitatea existenţei instigării, ea este posibilă la toate infracţiunile, cu excepţia celor
caracterizate de pluralitatea constituită.
4.3.4. Complicitatea (art. 48 C.pen.)
Conform art. 48 alin. (1) C.pen., complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice
mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
93
Este, de asemenea, complice persoana care înainte sau în timpul săvârşirii faptei promite că va tăinui
bunurile provenite sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă ulterior nu îşi respectă promisiunea.
În raport de modalităţile de realizare, complicitatea se clasifică, în principal în complicitate materială sau
intelectuală.
a) Complicitatea materială
Se realizează prin procurarea de către complice a mijloacelor de săvârşire a infracţiunilor, prin înlăturarea
unor piedici pe care le-ar putea întâmpina autorul ori prin ajutarea acestuia în orice mod.
Este complice persoana care procură arma, persoana care îl ajută pe infractor să escaladeze un gard
pentru a intra în incinta de unde va sustrage bunuri, casierul care lasă deschisă casa de bani etc.
Actul complicelui poate fi în sine un act fără relevanţă penală (de exemplu, împrumutarea unui vehicul cu
care autorul va săvârşi infracţiunea) sau poate constitui prin el însuşi o faptă prevăzută de legea penală (de
exemplu, transmiterea unor documente cu caracter secret).
Pentru a fi în prezenţa complicităţii materiale este necesar ca mijloacele procurate de complice să fie puse
efectiv la dispoziţia autorului. În plus, este necesar ca aceste mijloace să fi fost folosite efectiv de către acesta la
săvârşirea infracţiunii. În caz contrar, vom putea fi în prezenţa unei complicităţi intelectuale.
b) Complicitatea intelectuală
Se realizează prin întărirea rezoluţiei infracţionale a autorului fie prin încurajări, fie prin asistarea în timpul
săvârşirii faptei, fie prin promisiunea anterioară sau concomitentă de tăinuire sau de favorizare.
Elementul esenţial de distincţie faţă de instigare, este momentul stabilirii legăturii subiective, căci în cazul
complicităţii intelectuale trebuie stabilită ulterior luării hotărârii de către autor. În caz contrar am fi în prezenţa
instigării (a se vedea şi discuţia de la momentul stabilirii legăturii subiective din secţiunea dedicată instigării).
Sub aspectul efectelor, actul de instigare este cel care îl determină pe autor să ia hotărârea, în timp ce
complicitatea intelectuală îi întăreşte hotărârea deja luată.
Delimitarea complicităţii intelectuale de complicitatea negativă
Complicitatea negativă se realizează atunci când complicele asistă la săvârşirea acţiunii de către autor,
fără ca între ei să existe o legătură subiectivă.
Suntem în prezenţa complicităţii negative atunci când o persoană asistă la o infracţiune (de exemplu, la
săvârşirea unui furt), dar nu face nimic pentru a o împiedica.
În dreptul românesc, complicitatea negativă nu se pedepseşte. Prin excepţie, uneori, complicitatea
negativă este sancţionată ca infracţiune de sine stătătoare.
Exemplu: infracţiunea de nedenunţare a unor infracţiuni (art. 266 C.pen.), omisiunea sesizării (art. 267
C.pen.), nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale (art. 410 C.pen.).
În măsura în care nu există legătura subiectivă avem complicitate negativă. Dacă există o legătură
subiectivă, suntem în prezenţa unei complicităţi intelectuale.
4.4. Pedepsirea participaţiei
Conform art. 49 C.pen., coautorul, instigatorul şi complicele la o faptă prevăzută de legea penală săvârşită
cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine seama de
contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 74.
4.4.1. Ierarhizarea formelor de participaţie
Între formele de participaţie există o ierarhizare sub aspectul periculozităţii. În ordine descrescătoare a
gradului de pericol formele de participaţie pot fi ierarhizate începând cu autoratul şi coautoratul, continuând cu
instigarea şi terminând cu complicitatea.
94
Importanţa ierarhizării, departe de a fi doar o altă creaţie doctrinară, rezidă în faptul că formele de
participaţie au caracter absorbant, ceea ce înseamnă că forma mai puţin gravă se absoarbe în forma mai gravă de
participaţie. În consecinţă, la încadrarea juridică a faptei în cazul persoanei care a contribuit cu acte specifice mai
multor forme de participaţie, se va reţine doar forma de participaţie mai gravă. Contribuţiile sale specifice unei sau
unor forme de participaţie de gravitate mai mică vor fi, însă, valorificate cu ocazia individualizării judiciare a
pedepsei.
Ierarhizarea formelor de participaţie nu se impune în mod obligatoriu în ceea ce priveşte pedeapsa
concret aplicată. Astfel, deşi autoratul este o formă mai gravă decât instigarea, e posibil ca, în caz concret,
instigatorul să primească o pedeapsă mai severă decât autorul.
În acest caz se are în vedere scopul urmărit de instigator, experienţa de viaţă a instigatului şi a
instigatorului.
Sub aspectul limitei legale de pedeapsă, toţi participanţii sunt sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru autor. Această regulă este susceptibilă de anumite excepţii. Aceste excepţii sunt determinate de
circumstanţe reale şi personale şi de modul lor de comunicare între participanţi.
4.4.2. Circumstanţe
Circumstanţele reale sunt împrejurări care privesc fapta şi care, potrivit art. 50 alin. (2) C.pen. se răsfrâng
asupra tuturor participanţilor în măsura în care le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Constituie circumstanţe reale
săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane împreună, săvârşirea pe timpul nopţii, într-un loc public.
Circumstanţele personale sunt împrejurări care ţin de persoana autorului sau a unui participant. Conform
art. 50 alin. (1) C.pen., circumstanţele personale nu se răsfrâng asupra celorlalţi participanţi.
Circumstanţele personale pot fi clasificate în:
a) circumstanţe personale subiective
Sunt cele care privesc starea sau poziţia psihică a autorului (participantului) faţă de urmarea faptei
săvârşite. Ele nu se răsfrâng niciodată asupra altor participanţi.
b) circumstanţe personale de individualizare
Se referă la calităţi cerute de norma de incriminare ca elemente constitutive al infracţiunii. Sunt
susceptibile să se răsfrângă şi asupra altor participanţi, în măsura în care le-au cunoscut şi le-au prevăzut (de
exemplu, calitatea de gestionar sau de administrator, în cazul infracţiunii de delapidare)
4.4.3. Cauze de nepedepsire. Împiedicarea săvârşirii faptei
Potrivit art. 51 C.pen., participantul nu se pedepseşte dacă, înainte de descoperirea faptei, denunţă
săvârşirea infracţiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată, sau dacă împiedică el însuşi
consumarea infracţiunii.
Aşadar, în materia participaţiei, regula este că desistarea nu este suficientă pentru a atrage nepedepsirea,
fiind necesară împiedicarea consumării faptei.
Prin excepţie, credem că şi desistarea poate produce efecte, dar doar în anumite ipoteze, şi anume, când
este vorba despre desistarea autorului (singura persoana care comite acte de executare) sau a tuturor coautorilor.
În acest caz, autorul sau toţi coautorii nu vor fi pedepsiţi pentru tentativă, reţinându-se cauza de nepedepsire, iar
toţi ceilalţi eventuali participanţi (instigatori şi / sau complici), vor urma să răspundă pentru tentativă. Aceasta
deoarece incidenţa cauzei de la art. 51 C.pen. duce doar la nepedepsirea participanţilor în raport de care sunt
întrunite condiţiile (fiind o circumstanţă subiectivă). Oricum, fapta prevăzută de legea penală există, iar absolut toţi
ceilalţi participanţi vor fi sancţionaţi pentru ea, dacă nu li se poate reţine cauza de nepedepsire.
4.5. Participaţia improprie
Există atunci când participanţii acţionează cu forme de vinovăţie diferite. Legislaţia română, sub imperiul
Codului penal din 1969, reglementa ca modalităţi ale participaţiei improprii (art. 31):
95
a) modalitatea intenţie şi culpă, existentă atunci când autorul acţionează din culpă, iar instigatorul sau complicele
cu intenţie. Spre exemplu, instigatorul, dorind să ucidă victima, îi dă autorului o armă spunându-i că nu e încărcată
şi determinându-l să sperie victima, apăsând pe trăgaci. Autorul face ceea ce i s-a cerut şi ucide victima (din
culpă).
b) modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie, ce există atunci când autorul acţionează fără vinovăţie, iar instigatorul
sau complicele cu intenţie. De pildă, instigatorul determină un minor în vârstă de 12 ani să sustragă un bun.
Codul penal actual adaugă o ipoteză suplimentară reglementării anterioare. Potrivit art. 52 alin. (1),
săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către o persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală la care, din culpă
sau fără vinovăţie, contribuie cu acte de executare o altă persoană, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de
lege pentru fapta comisă cu intenţie.
Noua reglementare priveşte aşadar participaţia improprie în cazul coautoratului şi era necesară în
contextul reglementării de către în Codul penal a acestei forme de participaţie în mod expres, în cuprinsul art. 46
alin. (2). Spre exemplu, un major comite o tâlhărie împreună cu un minor în vârstă de 13 ani, majorul aplicând
victimei lovituri iar minorul sustrăgând bunul. În acest caz majorul va răspunde pentru o tâlhărie, chiar dacă o
parte din actele de executare au fost comise de un minor care nu răspunde penal.
În cazul participaţiei improprii, coautorul ce a acţionat cu intenţie, precum şi instigatorul şi complicele
răspund pentru o infracţiune intenţionată, în vreme ce autorul sau celalalt coautor va răspunde pentru o infracţiune
din culpă (dacă fapta comisă este incriminată şi în această formă) în cazul modalităţii intenţie şi culpă, respectiv
nu va răspunde penal, vinovăţia sa fiind înlăturată, în situaţia modalităţii intenţie şi lipsă de vinovăţie.
E. Sumar
6. Formele pluralităţii de făptuitori
7. Pluralitatea naturală
8. Pluralitatea constituită
9. Pluralitatea ocazională (participaţia)
F. Chestionar
1. Este posibilă participaţia în cazul infracţiunilor caracterizate de pluralitate naturală sau pluralitate
constituită?
2. Prin ce se deosebeşte complicitatea intelectuală de complicitatea negativă?
3. Cum se sancţionează instigarea neurmată de executare?
4. Cum se clasifică circumstanţele personale?
5. Care sunt modalităţile participaţiei improprii?
6. Care sunt infracţiunile la care nu este posibil coautoratul?
96
– PARTEA II –
PEDEPSELE
Capitolul 1
PEDEPSELE APLICABILE PERSOANEI FIZICE
A. Scopul şi obiectivele
Sub această denumire vor fi analizate, în cadrul prezentului modul, doar pedepsele aplicabile persoanei
fizice, un alt capitol fiind dedicat măsurilor de siguranţă, iar un altul persoanei juridice. Scopul principal al acestui
modul este familiarizarea studentului cu sistemul pedepselor în cazul persoanei fizice, aşa cum este acesta
reglementat de dreptul român. Ulterior parcurgerii materiei aferente acestui capitol, studentul ar trebui să
cunoască clasificarea pedepselor, condiţiile de aplicare a fiecărei în parte, toate pornind de la distincţia generală
iniţială – pedepse aplicabile persoanelor fizice, respectiv pedepse aplicabile persoanelor juridice.
B. Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior
Luând în considerare faptul că acest modul tratează consecinţele săvârşirii unei infracţiuni, ar fi de interes
recapitularea unor cunoştinţe din partea I a materiei, ca fapta prevăzută de legea penală, respectiv infracţiunea,
precum şi a unor concepte prezentate în primele module ale acestei părţi, pentru a verifica cum se vor aplica
pedepsele acolo – ne referim în principal la pluralitatea de infracţiuni.
C. Schema logică a modulului
Nr.
crt. Secţiunea Noţiuni esenţiale
1. Definiţie Definiţie. Concept. Clasificare
2. Pedepse aplicabile
persoanei fizice
Pedepse principale. Clasificarea speciei pedepselor principale Pedepse
accesorii. Pedepse complementare. Condiţii de aplicare pentru fiecare
specie de pedepse principale în parte şi pentru fiecare tip de pedepse în
general. Limite.
D. Conţinutul informaţional detaliat
În dreptul nostru, legiuitorul a reglementat trei categorii de pedepse aplicabile persoanei fizice: pedepsele
principale, pedepsele complementare, pedepsele accesorii.
§ 1. Pedepsele principale
Potrivit art. 53 C.pen., pedepsele principale aplicabile persoanei fizice sunt:
97
a) Detenţiunea pe viaţă;
b) Închisoarea;
c) Amenda.
Noua legislaţie penală nu a adus modificări în privinţa speciilor de pedeapsă principală existente anterior.
1.1. Detenţiunea pe viaţă (art. 56 – 59 C.pen.)
Conform art. 56 C.pen., detenţiunea pe viaţă constă în privarea de libertate a individului pe durată
nedeterminată, executându-se conform Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative
de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
Ca o consecinţă a principiului umanismului dreptului penal, pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu este
aplicabilă în cazul unei anumite categorii de persoane. Potrivit art. 57 C.pen., dacă la momentul în care se
pronunţă hotărârea de condamnare, inculpatul a împlinit vârsta de 65 de ani, în locul detenţiunii pe viaţă i se va
aplica ope legis pedeapsa închisorii pe durată fixă de 30 de ani, precum şi pedeapsa interzicerii exercitării unor
drepturi de durata ei maximă.
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă este o sancţiune absolut determinată, nefiind susceptibilă de
individualizare. Cu alte cuvinte, în cazurile în care legea permite aplicarea ei şi instanţa consideră necesar,
detenţiunea va fi aplicată, judecătorul neavând posibilităţi de a-i individualiza executarea.
Totuşi, detenţiunea pe viaţă nu este de regulă perpetuă, aşa cum sugerează denumirea ei, cu alte cuvinte
persoana condamnată nu va rămâne în executare în penitenciar până la finalul vieţii.
În primul rând, aşa cum vom vedea în secţiunea dedicată instituţiei liberării condiţionate, este posibilă
liberarea condiţionată din executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă (a se vedea art. 99 C.pen.).
În al doilea rând, legiuitorul a prevăzut posibilitatea înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa
închisorii în momentul în care condamnatul împlineşte o anumită vârstă.
Astfel, potrivit art. 58 C.pen., în cazul în care persoana condamnată la pedeapsa detenţiunii pe viaţă
împlineşte vârsta de 65 de ani în timpul executării pedepsei, instanţa poate decide înlocuirea pedepsei cu
închisoare pe durată a 30 de ani, precum şi pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei maximă.
În reglementarea anterioară, se prevedea că la împlinirea vârstei de 60 de ani, înlocuirea era obligatorie,
fiind înlocuită detenţiunea pe viaţă cu pedeapsa închisorii pe 25 de ani.
Trecând de modificarea limitei de vârstă ce declanşează înlocuirea, respectiv de durata pedepsei
închisorii ce va înlocui pedeapsa detenţiunii pe viaţă, elementul principal de noutate faţă de Codul penal din 1969
este că actualmente înlocuirea va fi facultativă pentru instanţă. Pentru a decide eventuala înlocuire, instanţa se
va orienta după cum persoana condamnată a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei, a
îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare (afară de cazul când dovedeşte că nu a
avut nici o posibilitate să le îndeplinească) şi, respectiv, a făcut progrese constante şi evidente în vederea
reintegrării sociale.
În fine, potrivit art. 59 C.pen., în cazul în care se decide înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu
închisoarea, perioada executării ca detenţiune pe viaţă se socoteşte ca fiind executată în contul pedepsei cu
închisoarea.
1.2. Închisoarea (art. 60 C.pen.)
Conform art. 60 C.pen., închisoarea constă în privarea de libertate pe durată determinată, şi se execută
potrivit Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal.
Pedeapsa închisorii cunoaşte două categorii de limite, prevăzute în partea generală a Codului, respectiv
în partea specială sau în legi penale speciale. Astfel:
98
Limite generale. Prevăzute, aşa cum reiese din chiar denumirea lor, în partea generală a Codului penal,
ele nu pot fi niciodată depăşite, indiferent de natura şi numărul cauzelor de agravare şi atenuare incidente.
Potrivit art. 60 C.pen. acestea sunt cuprinse între 15 zile (minim general) şi 30 de ani (maxim general).
Între aceste limite generale, se situează limitele speciale ale pedepsei, prevăzute de normele de incriminare
pentru fiecare infracţiune în parte.
Limitele speciale. Sunt prevăzute pentru fiecare infracţiune în parte, în funcţie de pericolul social al
acestora. De exemplu, pentru omorul în formă simplă, limitele de pedeapsă prevăzute în cuprinsul art. 188 C.pen.
sunt închisoarea de la 10 ani (minim special) la 20 ani (maxim special).
Întotdeauna, minimul special este mai mare decât minimul general, iar maximul special este mai mic
decât maximul general.
1.3. Amenda (art. 61 – 64 C.pen.)
Pedeapsa amenzii constă în suma de bani pe care infractorul este condamnat să o plătească statului.
Modul de plată efectivă a amenzii este stabilit în cuprinsul Legii nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a
măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal.
Reglementarea pedepsei amenzii a fost complet modificată de prevederile Codului penal.
Astfel, potrivit Codului penal din 1969, limitele generale ale amenzii erau de 100 lei şi, respectiv, 50.000
lei.
Limitele speciale ale amenzii, se determinau, potrivit dispoziţiilor art. 63 C.pen. din 1969, în funcţie de
pedeapsa închisorii cu care amenda este prevăzută alternativ. Astfel, atunci când amenda era prevăzută ca
sancţiune unică, nefiind alternativă cu închisoarea, limitele ei erau de la 150 lei la 10.000 lei. Atunci când era
prevăzută şi pedeapsa închisorii de până la un an limitele erau de la 300 lei la 15.000 lei. În fine, atunci când
închisoarea depăşea un an, amenda avea ca limite 500 lei şi 30.000 lei.
Codul penal introduce sistemul zilelor-amendă pentru calcularea cuantumului amenzii ce trebuie plătită.
Potrivit acestui sistem, reglementat de art. 61 C.pen., suma corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă
între 10 lei şi 500 lei, se înmulţeşte cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de zile şi 400 de zile.
Instanţa stabileşte numărul zilelor-amendă potrivit criteriilor generale de individualizare a pedepsei,
prevăzute de art. 74 C.pen.
Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se stabileşte, conform modificărilor aduse de Legea
nr. 187/2012, ţinând seama de situaţia materială a condamnatului şi de obligaţiile legale ale acestuia faţă de
persoanele aflate în întreţinerea sa.
Limitele speciale ale zilelor – amendă sunt cuprinse între:
a) 60 şi 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită numai pedeapsa amenzii;
b) 120 şi 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult
doi ani;
c) 180 şi 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare
de 2 ani.
Exemplu: Să presupunem că o persoană comite o infracţiune de furt, sancţionată potrivit art. 228 C.pen. cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, iar instanţa se orientează spre pedeapsa amenzii.
În acest caz, mai întâi instanţa va stabili numărul zilelor-amendă. Fiind o amendă prevăzută alternativ cu
închisoarea mai mare de 2 ani, limitele speciale ale zilelor-amendă vor fi 180, respectiv 300. Între aceste limite, pe
baza criteriilor generale de individualizare instanţa va stabili numărul de zile-amendă, spre exemplu 250.
99
Ulterior, instanţa stabileşte suma corespunzătoare unei zile-amendă, între 10 şi 500 lei, având în vedere
situaţia materială a condamnatului şi obligaţiile sale. Să presupunem că instanţa stabileşte un cuantum de 50 lei
pentru o zi-amendă.
În fine, pentru a determina suma pe care condamnatul va trebui să o plătească, instanţa înmulţeşte suma
corespunzătoare unei zile-amendă cu numărul zilelor-amendă stabilit. În exemplul nostru, suma va fi 50 x 250 =
7.500 lei.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 253/2013, persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să achite
integral amenda în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Dacă persoana
condamnată se află în imposibilitate de a achita integral amenda în termenul prevăzut la alin. (1), judecătorul
delegat cu executarea, la cererea acesteia, poate dispune eşalonarea plăţii amenzii în rate lunare, pe o perioadă
ce nu poate depăşi 2 ani. În cazul în care dispune eşalonarea, încheierea va cuprinde: cuantumul amenzii,
numărul de rate lunare în cuantum egal pentru care se eşalonează amenda, precum şi termenul de plată.

Pe lângă elementul de noutate principal în materie, constând în sistemul zilelor-amendă, un alt element
de inedit absolut pentru sistemul nostru constă în prevederea instituţiei amenzii care însoţeşte pedeapsa
închisorii.
Potrivit art. 62 C.pen., dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe
lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica şi pedeapsa amenzii. Limitele speciale ale zilelor-amendă se determină
în raport de durata pedepsei închisorii stabilite de instanţă, neputând fi reduse sau majorate în considerarea
reţinerii unor cauze de atenuare sau de agravare a pedepsei. Pentru stabilirea cuantumului sumei
corespunzătoare unei zile-amendă se va ţine seama de valoarea folosului patrimonial obţinut sau urmărit.
Această sancţiune poate fi utilă mai ales în cazul infracţiunilor care nu presupun prin natura lor obţinerea
unui folos material, sau atunci când în privinţa pedepsei cu închisoarea se dispune suspendarea sub
supraveghere a executării. Aceasta deoarece, aşa cum vom vedea, conform art. 91 alin. (2) C.pen., când
pedeapsa închisorii este însoţită de pedeapsa amenzii (aplicate potrivit art. 62), amenda se execută chiar dacă
executarea pedepsei închisorii a fost suspendată sub supraveghere.
Pornind de la ipoteza unei hotărâri de condamnare definitive prin care a fost aplicată pedeapsa amenzii,
Codul penal prevede două modalităţi de reindividualizare a acesteia, în situaţia în care aceasta nu a fost achitată.
1.3.1. Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii
Potrivit art. 63 C.pen., dacă persoana condamnată, cu rea-credinţă, nu execută pedeapsa amenzii, în tot
sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile cu închisoare.
Prin sintagma „rea-credinţă” se înţelege situaţia în care persoana condamnată are posibilităţile financiare
să achite amenda aplicată, dar din motive imputabile acesteia nu achită suma datorată către bugetul de stat.
Pentru stabilirea existenţei relei-credinţe, legiuitorul a prevăzut în art. art. 23 alin. (4) din Legea nr.
253/2013, procedura de urmat în caz de neexecutare a amenzii. Astfel, pentru stabilirea motivelor ce au dus la
neexecutarea pedepsei amenzii, instanţa va solicita date privind situaţia materială a condamnatului de la
autoritatea administraţiei publice locale de la domiciliul acestuia şi, dacă apreciază necesar, angajatorului sau
organelor fiscale din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi altor autorităţi sau instituţii
publice care deţin informaţii cu privire la situaţia patrimonială a condamnatului.
Odată stabilită existenţa relei-credinţe, conform art. 63 C.pen., înlocuirea se va face pe baza unui algoritm
simplu, unde o zi-amendă neplătită = o zi închisoare.
Subliniem că o dată constatat elementul relei-credinţe, înlocuirea operează în mod obligatoriu. Pedeapsa
astfel obţinută va fi obligatoriu executată în penitenciar, conform dreptului comun.
În acest sens, arătăm că îşi menţine actualitatea decizia nr. 50 din 4 iunie 2007 pronunţată în interesul
legii (publicată în Monitorul Oficial nr. 775 din 15 noiembrie 2007) de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie. Chiar dacă raportat la dispoziţiile art. 631
din Codul penal din 1969, instanţa supremă a stabilit că în cazul
100
înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, pedeapsa ce se stabileşte de instanţă nu poate fi decât cu
executare efectivă. Cu alte cuvinte, cu forţă obligatorie pe viitor, s-a pus capăt unei practici inconstante a
instanţelor noastre, care, în unele cazuri, după ce înlocuiau amenda cu închisoarea, dispuneau suspendarea
executării acesteia.
Revenind la dispoziţiile Codului penal actual, precizăm că înlocuirea operează şi pentru amenda
neexecutată ce a însoţit pedeapsa închisorii, aplicată în condiţiile art. 62 C.pen. În acest caz, pedeapsa închisorii
astfel obţinute (prin acelaşi „algoritm de conversie” se va adăuga la pedeapsa închisorii iniţiale, pedeapsa finală
rezultată având regimul juridic al unei pedepse unice (aplicate pentru o singură infracţiune).
Deşi textul de lege din Codul penal face referire în mod expres doar la pedeapsa amenzii care a însoţit
pedeapsa închisorii, credem că aceeaşi va fi soluţia şi în cazul în care discutăm despre o pedeapsă rezultantă
aplicată, în structura căreia avem atât pedeapsa închisorii, cât şi a amenzii (de exemplu, o pedeapsă obţinută ca
urmare a aplicării sistemului de sancţionare de la concursul de infracţiuni, una dintre pedepsele stabilite pentru o
infracţiune concurentă fiind închisoare, iar alta sau altele amenda). Soluţia este prevăzută de altfel, de art. 24 alin.
(2) din Legea nr. 253/2013.
1.3.2. Executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii

a) Condiţii
Potrivit art. 64 C.pen., în cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte din
motive neimputabile persoanei condamnate, cu consimţământul acesteia, instanţa înlocuieşte obligaţia de plată a
amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, afară de cazul în care,
din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. Unei zile-amendă îi corespunde o zi de
muncă în folosul comunităţii.
Prevederile menţionate sunt un element de noutate, neexistând un corespondent în Codul penal din 1969.
Conform reglementării vechi, în cazul în care condamnatul nu se sustrăgea cu rea-credinţă de la plata amenzii, nu
era posibilă înlocuirea şi nici nu exista o altă modalitate de executare. În astfel de situaţii, de regulă, executarea
pedepsei amenzii ajungea să se prescrie.
Procedura de urmat în acest caz este detaliată în art. 560 C.pr.pen. şi în art. 23 din Legea nr. 253/2013.
Sesizarea instanţei are loc din oficiu sau de către organul care trebuia să pună în executare amenda. În
cazul specific în care neexecutarea nu este imputabilă condamnatului, Legea nr. 253/2013 prevede că şi cererea
condamnatului va putea sta la baza sesizării instanţei, chiar înainte de expirarea termenului de plată a amenzii.
Noua reglementare prevede expres că înlocuirea cu munca în folosul comunităţii va opera doar pe baza
consimţământului condamnatului, pentru a respecta reglementările privind interzicerea muncii forţate. Dacă acesta
nu îşi dă consimţământul, amenda se înlocuieşte cu pedeapsa închisorii, conform art. 63 C.pen., în modul descris
în secţiunea de mai sus.
În ipoteza în care există consimţământul persoanei condamnate, iar starea de sănătate îi permite să
presteze muncă, instanţa de executare va dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu prestarea unei astfel de
activităţi.
Potrivit art. 560 C.pr.pen., când instanţa înlocuieşte pedeapsa amenzii cu munca în folosul comunităţii va
menţiona în hotărâre două entităţi din comunitate unde se va executa munca în folosul comunităţii. O copie a
hotărârii va fi trimisă serviciului de probaţiune competent, care va supraveghea executarea muncii neremunerate.
Primind copia hotărârii judecătoreşti, consilierul de probaţiune va decide, pe baza evaluării iniţiale a
persoanei, în care din cele două instituţii din comunitate menţionate în hotărârea judecătorească urmează a se
executa obligaţia şi tipul de activitate, comunicând acestei instituţii o copie a hotărârii, precum şi decizia sa.
Consilierul de probaţiune desemnat va supraveghea modul de executare a muncii neremunerate,
încunoştinţând judecătorul delegat cu executarea despre orice nelămurire, împiedicare ori incident survenit în
cursul executării a cărui soluţionare revine, potrivit legii, judecătorului.

101
Dacă amenda care a fost înlocuită a însoţit pedeapsa închisorii, potrivit art. 62 C.pen., obligaţia de a
presta munca în folosul comunităţii va opera după executarea pedepsei închisorii. Din nou, pentru identitate de
raţiune, credem că soluţia este aplicabilă şi în cazul în care amenda aplicată este în considerarea sistemului
sancţionator de la concurs sau recidivă postcondamnatorie.
b) Încetarea obligaţiei de a presta muncă nerenumerată în folosul comunităţii
Executarea muncii în folosul comunităţii încetează, în mod firesc, la finele perioadei stabilite. De
asemenea, aceasta poate înceta mai repede din punct de vedere temporal, în măsura în care este achitată
amenda corespunzătoare zilelor-amendă rămase neexecutate.

c) Înlocuirea cu închisoarea a muncii în folosul comunităţii
Executarea prin muncă în folosul comunităţii se înlocuieşte cu închisoarea, în următoarele cazuri:
a) când persoana nu îşi execută obligaţia în condiţiile stabilite de către instanţă. În acest caz, instanţa va înlocui
numărul de zile-amendă neexecutate prin muncă de muncă în folosul comunităţii cu un număr egal de zile de
închisoare.
b) când persoana comite o nouă infracţiune descoperită înainte de executarea integrală a obligaţiei de muncă în
folosul comunităţii. În acest caz, numărul de zile-amendă neexecutate prin muncă în folosul comunităţii la
data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru noua infracţiune se vor înlocui cu un număr
corespunzător de zile cu închisoare, ce se vor adăuga la pedeapsa pentru noua infracţiune.
§ 2. Pedepsele complementare
Conform art. 55 C.pen., pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice sunt:
a) interzicerea exercitării unor drepturi;
b) degradarea militară;
c) publicarea hotărârii de condamnare.
2.1. Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi
Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în interzicerea exercitării, pe o
perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora dintre drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) C. pen.
2.1.1. Regim de aplicare
Ea poate fi aplicată obligatoriu sau facultativ.
Se aplică obligatoriu atunci când norma de incriminare o prevede şi se aplică facultativ atunci când, deşi
nu este prevăzută în norma de incriminare, instanţa apreciază că se impune aplicarea ei pentru întregirea
conţinutului pedepsei principale stabilite a închisorii sau a amenzii.
2.1.2. Pedeapsa principală pe lângă care se aplică
Potrivit reglementării actuale, pedeapsa complementară se poate aplica pe lângă pedeapsa stabilită a
închisorii sau a amenzii, indiferent de durata închisorii sau cuantumul amenzii. Este un element de noutate faţă de
reglementarea anterioară, unde pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi – indiferent dacă era sau nu
expres prevăzută în norma de incriminare – putea fi aplicată doar dacă pedeapsa principală concret aplicată era
închisoarea de cel puţin 2 ani.
2.1.3. Conţinutul pedepsei complementare
Unul dintre elementele de inedit cel mai vizibil în raport de noile prevederi este faptul că sfera drepturilor a
căror exercitare poate fi interzisă s-a lărgit considerabil.
102
Actualmente, această pedeapsă complementară constă în interzicerea unuia sau mai multor dintre
următoarele drepturi:
a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice;
b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;
d) dreptul de a alege;
e) drepturile părinteşti;
f) dreptul de a fi tutore sau curator;
g) dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a
folosit pentru săvârşirea infracţiunii;
h) dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme;
i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă;
j) dreptul de a părăsi teritoriul României;
k) dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public;
l) dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă;
m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări
publice, stabilite de instanţă;
n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis
infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a se apropia de acestea;
o) dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde victima desfăşoară
activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată.
O succintă trecere în revistă a reglementării din Codul penal din 1969 relevă faptul că unele dintre aceste
interdicţii apăreau ca măsuri de siguranţă. Cu titlu exemplificativ, este vorba despre: dreptul străinului de a se afla
pe teritoriul României; dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă etc.
Raportat la conţinutul efectiv al drepturilor care pot face obiectul interdicţiilor, există unele aspecte legate
de regimul acestora.
Astfel, în cazul în care legea prevede interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică (cu alte cuvinte,
aplicarea pedepsei interzicerii acestui drept este obligatorie), instanţa va interzice exercitarea drepturilor prevăzute
la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b).
Cu titlu general, interzicerea drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) se vor dispune în mod
cumulativ.
În fine, cu titlu special, dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României (fosta măsură de siguranţă a
expulzării) nu va putea fi dispusă dacă există motive întemeiate să se considere că viaţa acestei persoane ar
putea fi pusă în pericol odată expulzată, sau că există riscul supunerii la torturi sau tratamente inumane sau
degradante în statul unde ar urma să fie expulzată.
Pe marginea acestui aspect, în ciuda „recalificării” măsurii expulzării din măsură de siguranţă potrivit
Codului penal din 1969 în pedeapsă complementară conform reglementării actuale, această măsură – indiferent
de titulatura ei – nu trebuie să reprezinte, de fapt, o extrădare deghizată. Această noţiune care desemnează
situaţia în care un stat face cerere de extrădare, dar nu sunt îndeplinite condiţiile extrădării. În acest caz, statul
solicitat „expulzează” persoana în statul solicitant. O astfel de practică este ferm condamnată de jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului, care interzice arestarea unei persoane în alte scopuri decât cele enumerate
în art. 5 din Convenţie. Prin urmare, dacă art. 5 permite privarea de libertate în cadrul procedurilor de extrădare,
nu e posibilă utilizarea acestui text pentru a executa o măsură de expulzare ce în realitate constituie o extrădare
deghizată.
2.1.4. Durata pedepsei. Executarea pedepsei
Conform Codului penal actual, durata pedepsei complementare este între 1 şi 5 ani. Executarea acesteia
este guvernată de art. 29-31 din Legea nr. 253/2013.
103
Art. 68 C.pen. prevede momentul precis de când începe să se execute pedeapsa complementară, în
funcţie de mai multe ipoteze. Maniera exhaustivă în care legiuitorul a încercat să reglementeze aceste aspecte
este datorată problemelor apărute în practica instanţelor judecătoreşti în baza vechii reglementări.
Astfel, executarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi începe:
a) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii;
b) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere;
c) după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea
termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării
condiţionate.
Cu titlu special de la aceste reglementări, art. 68 alin. (2) precizează în raport de interzicerea dreptului
străinului de a se afla pe teritoriul României că această pedeapsă va opera de la momentul în care s-a dispus
liberarea condiţionată din penitenciar.
Raportat la durata pedepsei, fără a constitui o excepţie, cât mai degrabă o clarificare (plecând tot de la
unele dificultăţi întâlnite în practica judiciară pe baza Codului penal din 1969), se arată că în caz de revocare a
suspendării executării pedepsei sub supraveghere, respectiv de înlocuire a pedepsei amenzii cu închisoarea, în
ambele cazuri pentru alte motive decât comiterea unei noi infracţiuni, partea din durata pedepsei complementare
rămase neexecutate se va pune în executare la finalul executării pedepsei închisorii.
Exemplu: autorul este condamnat la pedeapsa amenzii, instanţa dispunând şi interzicerea exercitării
dreptului de a ocupa funcţia, ca pedeapsă complementară, pe durată de 2 ani. De la momentul rămânerii definitive
a hotărârii, începe executarea pedepsei complementare. Să presupunem că persoana nu achită, cu rea-credinţă,
amenda aplicată, astfel că instanţa procedează conform art. 63 C.pen. şi înlocuieşte amenda iniţială cu pedeapsa
închisorii. Între momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii şi, respectiv, a
hotărârii de înlocuire au trecut 6 luni. În consecinţă, după executarea pedepsei închisorii, autorului îi va fi mai fi
interzis dreptul de a ocupa funcţia pe o durată de 1 an şi 6 luni (durata iniţială stabilită de instanţă, din care s-a
scăzut intervalul de timp în care a fost executată efectiv).
2.2. Pedeapsa complementară a degradării militare
Potrivit art. 69 C.pen., degradarea militară constă în pierderea gradului şi a dreptului de a purta uniformă.
Degradarea militară se aplică în mod obligatoriu condamnaţilor militari în activitate, în rezervă sau în
retragere, dacă pedeapsa principală aplicată este închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă. Ea se
aplică facultativ, aceloraşi categorii de persoane, în cazul comiterii unor infracţiuni intenţionate, dacă pedeapsa
principală aplicată este de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani.
Cu alte cuvinte, degradarea militară nu poate fi aplicată dacă este vorba de o infracţiune săvârşită cu
orice formă de vinovăţie, iar pedeapsa aplicată este mai mică de 5 ani. De asemenea, nu se poate aplica dacă
este vorba despre o infracţiune săvârşită din culpă, iar pedeapsa aplicată este închisoarea mai mică sau egală cu
10 ani.
Pedeapsa complementară a degradării militare se pune în executare din momentul rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare.
Conform art. 32 din Legea nr. 253/2013, pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea
de către judecătorul delegat cu executarea a unei copii de pe dispozitivul hotărârii comandantului unităţii militare în
a cărei evidenţă este luată persoana condamnată, respectiv centrului militar judeţean sau zonal de la domiciliul
condamnatului.
Reabilitarea, indiferent de formele ei, nu are ca efect redobândirea gradului militar. Persoana odată
reabilitată poate urca, din nou, treptele ierarhiei militare conform dreptului comun în materie.
2.3. Publicarea hotărârii de condamnare
Este o pedeapsă complementară nouă, care nu avea corespondent în dispoziţiile Codului penal din 1969.
104
Ea are însă o tradiţie în dreptul nostru, fiind reglementată şi de Codul penal din 1937. Raţiunea
reintroducerii ei în dreptul nostru este legată de efectul de prevenţie generală pe care difuzarea unor hotărâri de
condamnare îl poate avea, mai ales în cazul unor fapte a căror comitere este mai puţin mediatizată.
Potrivit art. 70 C.pen., publicarea hotărârii definitive de condamnare se poate dispune când, ţinând seama
de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana condamnatului, instanţa apreciază că
publicarea va contribui la prevenirea săvârşirii altor asemenea infracţiuni.
Hotărârea de condamnare se publică, pe cheltuiala persoanei condamnate, în extras şi fără a dezvălui
identitatea altor persoane, în forma stabilită de instanţă, într-un cotidian local sau naţional, o singură dată.
2.4. Sancţiunea în cazul nerespectării pedepselor complementare
Sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a unei pedepse complementare, constituie
infracţiunea distinctă de neexecutare a sancţiunilor penale, prevăzută de art. 288 C.pen. Pentru a fi întrunite
elementele constitutive ale infracţiunii în discuţie, este necesară constatarea intenţiei în comitere faptei.
Exemplu: instanţa a dispus aplicarea pedepsei complementare a publicării hotărârii de condamnare. Dacă
judecătorul delegat cu executarea constată că nu s-a efectuat publicarea hotărârii în termenele stabilite de lege
(pentru acestea, a se vedea art. 33 din Legea nr. 253/2013), iar aceasta îi este imputabilă neatenţiei persoanei
condamnate, îi poate acorda acesteia un termen nou pentru publicare, termen ce nu poate depăşi 15 zile. Dacă
după acest termen nu este efectuată publicarea, instanţa va sesiza organul de urmărire penală pentru comiterea
infracţiunii prevăzute de art. 288 alin. (1) C.pen., la care am făcut referire mai sus.
§ 3. Pedepsele accesorii
3.1. Conţinut. Condiţii
Raportat la condiţiile de dispunere a pedepsei accesorii, aceasta este consecutivă aplicării unei pedepse
privative de libertate, fie ea închisoare, fie detenţiune pe viaţă.
Cu titlu de drept comun, pedeapsa accesorie constă, potrivit art. 65 C.pen. în interzicerea exercitării
drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1). C.pen. (mai puţin dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României),
drepturi a căror exercitare a fost în concret interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară.
Reglementarea actuală aduce deosebiri importante faţă de Codul penal din 1969, principala diferenţă fiind
faptul că este legat conţinutul pedepsei accesorii de conţinutul concret al pedepsei complementare aplicate.
În varianta iniţială a Codului penal (anterior modificării survenite prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea
în aplicare a Codului penal) erau exceptate din conţinutul pedepsei complementare pe lângă dreptul străinului de
a se afla pe teritoriul României (exceptare firească, datorită interdicţiei incompatibile cu natura pedepsei accesorii)
şi interzicerea exercitării unor alte drepturi. Menţionăm interzicerea dreptului de a se apropia de locuinţa, locul de
muncă, şcoala sau alte locuri unde victima desfăşoară activităţi. Probabil s-a considerat că o astfel de exceptare
este firească, datorită faptului că pedeapsa accesorie presupune ab initio o pedeapsă privativă de libertate în
executare, astfel că în concret aceste drepturi nu ar putea fi exercitate, nefiind necesar o interzicere legală a
acestora. În condiţiile în care, însă, şi pe durata termenului liberării condiţionate, pedeapsa se consideră a fi în
executare, operează pedepsele accesorii, iar nu cele complementare. În consecinţă, este evident că şi
interzicerea exercitării acestor drepturi trebuia să fie cuprinsă în conţinutul pedepsei accesorii.
3.2. Specificul în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă
Având în vedere faptul că pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu atrage o pedeapsă complementară, iar
necesitatea pedepsei accesorii este evidentă şi în cazul detenţiunii pe viaţă, maniera generală de reglementare
din cuprinsul Codului penal, ce leagă conţinutul pedepsei accesorii de conţinutul concret al pedepsei
complementare aplicate a impus reglementarea distinctă a pedepsei accesorii în cazul detenţiunii pe viaţă.
105
Astfel, potrivit art. 65 alin. (2) C.pen., în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie constă în
interzicerea de către instanţă a exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a) – o) sau a unora dintre
acestea. Aşadar, în cazul condamnării inculpatului la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, instanţa va urma să
stabilească la cazul concret conţinutul acestei pedepsei, ţinând seama de împrejurările cauzei.
Se observă că, spre deosebire de cazul pedepsei închisorii, unde nu se poate dispune ca pedeapsă
accesorie interzicerea dreptului străinului de a se afla pe terenul României (care, în acest caz va opera – dacă se
consideră necesar – ca pedeapsă complementară), în cazul detenţiunii pe viaţă, legea permite interzicerea
exercitării acestui drept, cu titlu de pedeapsă accesorie. Soluţia este logică, în condiţiile în care aplicarea
detenţiunii pe viaţă nu permite, în mod legal, şi aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi. Art.
65 alin. (4) C.pen. reglementează şi ultimul aspect legat de această problemă, şi anume, momentul în care se va
pune în executare această pedeapsă accesorie. Cu titlu de excepţie, în cazul detenţiunii pe viaţă, pedeapsa
accesorie cu conţinutul de la art. 66 alin. (1) lit. c) C.pen. se va pune în executare la data liberării condiţionate din
pedeapsa detenţiunii pe viaţă, sau după ce pedeapsa a fost considerată ca executată (ipoteza la care ne putem
gândi în acest caz este intervenţia prescripţiei executării pedepsei detenţiunii pe viaţă).
3.3. Durata pedepsei accesorii
Conform art. 65 alin. (3) C.pen., pedeapsa accesorie se pune în executare din momentul rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa privativă de libertate a fost executată sau considerată
ca executată.
Durata pedepselor accesorii nu coincide, întotdeauna, cu durata pedepsei privative de libertate.
Astfel, durata pedepsei accesorii poate fi mai lungă decât cea a pedepsei privative de libertate.
Exemplu: situaţia în care condamnatul se sustrage de la executare (perioadă pe care vor opera pedepsele
accesorii), se amână începerea executării pedepsei, se întrerupe executarea pedepsei etc.
De asemenea, pedeapsa accesorie poate avea o durată mai redusă decât cea a pedepsei principală
privative de libertate.
Exemplu: se compută reţinerea şi arestul preventiv din pedeapsa pronunţată conform art. 72 alin. (1) C.pen.
(evident, pe durata arestului preventiv, pedepsele accesorii nu funcţionează, neexistând o hotărâre definitivă de
condamnare).
E. Sumar
1. Noţiune.
2. Pedepsele.
3. Pedepse principale.
4. Pedepse complementare.
5. Pedepse accesorii.
F. Chestionar
1. Care sunt deosebirile între pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi şi pedeapsa accesorie?
2. Când e obligatorie şi când e facultativă aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi?
3. Când e obligatorie şi când e facultativă aplicarea pedepsei complementare a degradării militare?
4. Când se execută pedepsele complementare?
5. În ce constau principalele modificări legislative în materia pedepselor accesorii?
6. Când este mai scurtă şi când este mai lungă durata pe care operează interdicţia unor drepturi ca
pedeapsă accesorie, în raport de pedeapsa principală privativă de libertate?
106
Capitolul 2
INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSELOR
A. Scopul şi obiectivele

Dacă în cadrul modulului anterior au fost prezentate pedepsele, clasificarea acestora şi condiţiile de
aplicare, în cadrul acestei secţiuni va fi analizat modul în care pedepsele se aplică in concreto, în funcţie de
fiecare situaţie în parte. Scopul final al parcurgerii acestui modul este ca studentul să poată să îşi imagineze
modul în care pedepsele se aplică în concret, precum şi, mai ales, modul de dozare al acestora. Obiectivele
secundare sunt cunoaşterea clasificării care distinge între circumstanţe atenuante şi agravante, respectiv legale şi
judiciare, precum şi înţelegerea modului în care aceste circumstanţe devin incidente şi efectele pe care le produc
asupra pedepsei aplicabile inculpatului.
B. Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior
Fiind vorba doar despre modul în care se aplică în concret pedeapsa, este evident necesar reluarea
tuturor conceptelor prezentate în modulul anterior, dar şi a unor noţiuni din cadrul capitolului pluralitatea de
infracţiuni, respectiv pluralitatea de făptuitori, pentru a analiza modul în care se aplică pedepsele în situaţia în care
o persoană comite două sau mai multe infracţiuni sau în situaţia în care o infracţiune este comisă de două sau mai
multe persoane.
C. Schema logică a modulului
Nr.
crt. Secţiunea Noţiuni esenţiale
1. Individualizarea
judiciară a pedepselor
Definiţie. Prevederile art. 74 C. pen. Criteriile.
2. Circumstanţe
atenuante
Definiţie. Clasificare. Mod de reţinere. Efecte.
3. Circumstanţe
agravante
Definiţie. Clasificare. Mod de reţinere. Efecte.
4. Concluzii Reţinerea simultană de circumstanţe atenuante şi agravate. Incidenţa
unor cauze de atenuare şi agravare a răspunderii penale. Ordinea de
aplicare. Efecte.
D. Conţinutul informaţional detaliat
§ 1. Criterii generale de individualizare
107

Criteriile generale de individualizare cunosc o reglementare în art. 74 C.pen.
Astfel, conform textului de lege, instanţa va stabili durata sau cuantumul pedepsei prin raportare la
gravitatea infracţiunii comise şi periculozitatea infractorului, aspecte evaluate după următoarele criterii:
a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite;
Trebuie să stabilim cu exactitate semnificaţia şi conţinutul noţiunilor utilizate de legiuitor – „împrejurare” şi,
respectiv, „mod” şi „mijloace” de comitere a faptei. Un prim aspect pe care îl vom avea în vedere este că discutăm
doar de elemente de ordin obiectiv, elemente pe care le-am întâlnit deja cu ocazia prezentării laturii obiective, din
capitolul privind teoria generală a infracţiunii, termenii fiind utilizaţi cu aceeaşi semnificaţie.
Astfel, plecând de la aceste premise, ar părea că elementele care fac obiectul discuţiei vor putea fi luate
în considerare de instanţă drept criterii de individualizare doar în măsura în care legiuitorul nu le-a valorificat iniţial
ca element constitutiv sau circumstanţă agravantă (de regulă), fie ea generală sau specială. Un exemplu în acest
sens este cel al infracţiunii de furt calificat comis în timpul nopţii [art. 229 alin. (1) lit. b) C.pen.], unde, odată
reţinută forma agravată, momentul comiterii nu va mai putea fi avut în vedere şi drept criteriu general.
Totuşi, credem că soluţia nu poate fi generalizată, fiind necesar a se face o distincţie în funcţie de
conţinutul elementului (împrejurare/mod/mijloace) analizat. Astfel, în măsura în care acesta este absolut
determinat, iar soluţiile constau fie în a-l reţine, fie nu (cazul furtului pe timp de noapte), soluţia este corectă. În
măsura în care însă elementul analizat, odată constatat, poate prezenta diverse grade de intensitate, soluţia
credem că trebuie să fie diferită, fiind justificat ca, pe lângă încadrarea juridică determinată, aceeaşi împrejurare
să poată produce efecte şi ca un criteriu general de individualizare. Spre exemplu, în cazul infracţiunii de omor
calificat prin cruzimi [art. 189 alin. (1) lit. h) C.pen.], odată reţinută circumstanţa agravantă specială a cruzimilor,
instanţei îi este permis (şi chiar este indicat) să valorifice intensitatea cruzimilor din cazul concret, pentru a se
orienta spre una dintre speciile de pedeapsă prevăzute alternativ de lege ori pentru a doza pedeapsa între limitele
speciale, în ipoteza în care alege pedeapsa închisorii. La fel va fi soluţia în cazul distrugerii unui bun prin
incendiere, explozie sau orice alte asemenea mijloace, situaţie în care se reţine forma calificată a distrugerii
prevăzută de art. 253 alin. (4) şi (5) C.pen. De exemplu, în cazul declanşării unui incendiu ori în situaţia provocării
unei explozii va putea fi avut de instanţă drept criteriu de individualizare cantitatea de material pirotehnic sau
volumul substanţelor chimice utilizate pentru comiterea distrugerii.
Atunci când locul, timpul, modul sau mijloacele de comitere a faptei nu apar ca elemente de tipicitate, ele
vor fi valorificate doar ca elemente de individualizare judiciară, imprimând faptei o gravitate mai mare sau mai
mică.
De exemplu, din perspectiva modului de comitere, în jurisprudenţa recentă s-a arătat, în raport cu
infracţiunea de şantaj, că aceasta sugerează o gravitate sporită a inculpatului, el trimiţând iniţial victimei poze
compromiţătoare (nud) cu ea pe contul ei de socializare. Ulterior, fiind blocat de aceasta, a trimis poze fratelui
victimei, precum şi unor cunoştinţe ale acesteia, respectiv l-a apelat telefonic pe soţul ei, solicitându-i bani pentru
a nu posta public pozele şi filmele.
b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
Criteriul propus trebuie analizat în paralel cu următorul, care face referire la natura şi gravitatea
rezultatului.
Astfel, acest criteriu va putea fi utilizat, în primul rând, în cazul infracţiunilor de pericol, care se
caracterizează prin faptul că nu presupun o urmare materială; în aceste cazuri, urmarea constă într-o stare de
pericol pentru valoarea socială protejată prin norma de incriminare – de exemplu, ameninţarea, conducerea pe
drumurile publice fără permis de conducere etc. În raport cu ultimul exemplu, ne imaginăm situaţia unei persoane
care, cu câteva zile înainte de susţinerea şi promovarea examenului de obţinere a permisului de conducere,
conduce o motocicletă câteva zeci de metri, până la locul unde trebuia să o parcheze, obosind să împingă
motocicleta. Aşa cum se observă, distanţa mică parcursă poate şi trebuie să fie valorificată şi în raport cu criteriul
108
privind împrejurările comiterii faptei (loc, respectiv timp), căci aceste elemente obiective sugerează intensitatea
mai redusă a stării de pericol create pentru valoarea socială protejată prin intermediul normei de incriminare.
În al doilea rând, credem că acest criteriu este funcţional şi în materia infracţiunilor de rezultat,
caracterizate prin producerea unui rezultat material, a unei urmări fizic perceptibile în realitatea înconjurătoare,
dacă nu s-a produs rezultatul, infracţiunea rămânând în faza tentativei, fie ea imperfectă sau perfectă. De
exemplu, autorul este împiedicat să tragă mai multe focuri de armă asupra unui grup de persoane, respectiv a
golit întreg încărcătorul unui revolver, fără ca vreunul dintre proiectile să fi atins victima vizată sau altă persoană
ori bun.
c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii;
Aşa cum anticipam, criteriul de faţă trebuie analizat conjugat cu cel anterior – astfel, acesta va fi incident
în cazul infracţiunilor de rezultat (fie în formă consumată, fie tentată), sub rezerva producerii unei urmări fizic
perceptibile în realitatea înconjurătoare: distrugerea unui bun, încercarea de ucidere prin împuşcare a victimei,
care supravieţuieşte, dar este grav vătămată etc.
Gravitatea rezultatului produs va fi verificată, de exemplu, în cazul unei infracţiuni de vătămare corporală,
prin raportare la criteriul terapeutic (numărul de zile de îngrijiri medicale stabilite), prin numărul victimelor (în cazul
unei infracţiuni de omor calificat asupra a două sau mai multor persoane, ulterior constatării deja a faptului că
suntem în prezenţa infracţiunii complexe, ca urmare a faptului că avem mai mult de două victime), prin cuantumul
prejudiciului produs în cazul infracţiunilor contra patrimoniului (valoarea bunului distrus sau sustras etc.).
Teza finală a art. 74 alin. (1) lit. c) C.pen., ce face referire la natura şi gravitatea altor consecinţe ale
infracţiunii, priveşte – în opinia noastră – urmările indirecte ale infracţiunii. De pildă, în cazul unei infracţiuni de furt
sau de distrugere nu se are în vedere doar valoarea patrimonială a bunului sustras sau distrus, ci şi consecinţele
legate de imposibilitatea folosirii acestuia (de exemplu, numărul persoanelor afectate de nefuncţionarea unei
reţele de apă, electricitate etc.)
d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;
Prin motivul săvârşirii infracţiunii se înţelege acel impuls psihic care determină o persoană să acţioneze,
cu alte cuvinte, acesta este cauza internă a actului de voinţă, în timp ce scopul urmărit constă în urmărirea
realizării unor consecinţe ale acţiunii sau, altfel spus, obiectivul propus şi reprezentat de făptuitor ca rezultat al
acţiunii sau inacţiunii sale.
Prin consacrarea motivului şi scopului urmărit prin săvârşirea infracţiunii drept criteriu distinct de
individualizare judiciară, legiuitorul recunoaşte importanţa elementului de ordin subiectiv în operaţiunea de
„dozare” a pedepsei.
Pe marginea acestui criteriu, în literatura de specialitate s-a arătat că „mobilul şi scopul din structura laturii
subiective a infracţiunii constituie, în acelaşi timp, elemente de care se va ţine seama la individualizarea
pedepsei”. Cu alte cuvinte, în măsura în care mobilul sau scopul sunt parte a laturii subiective a infracţiunii,
înseamnă că ele sunt prevăzute ca element constitutiv sau de agravare ori atenuare. În aceste cazuri, se ridică
întrebarea dacă instanţa va mai putea să le valorifice şi drept criteriu de individualizare, în condiţiile în care
legiuitorul pare deja a le fi „consumat” – din cauza mobilului sau scopului fapta ajunge ori să fie incriminată
(ipoteza elementului constitutiv), ori să fie sancţionată mai aspru sau mai blând (situaţia elementului circumstanţial
agravant sau atenuant). În opinia noastră, chiar şi în aceste cazuri, nu se va putea nega valenţa de criteriu general
de individualizare mobilului sau scopului infracţional. Astfel, să ne imaginăm cazul persoanei care conduce un
autovehicul sub influenţa alcoolului, grăbindu-se spre o rudă care a anunţat-o că îi este rău, situaţie în care este
general acceptat că mobilul/scopul va fi avut în vedere în individualizarea pedepsei. Nu vedem de ce aceeaşi
relevanţă nu ar putea fi dată şi în cazul unui furt, pentru simplul motiv că norma de incriminare conţine cerinţa unui
scop special. Astfel, este o diferenţă între persoana care sustrage o sumă de bani pentru a-şi achiziţiona un
telefon de ultimă generaţie şi cea care sustrage aceeaşi sumă pentru a putea cumpăra alimente pentru unele rude
nevoiaşe, neavând posibilitatea financiară să le ajute. În acest din urmă caz, credem că instanţa va putea valoriza
(pozitiv) scopul, constând în dorinţa de ajutorare a unor terţi
109
e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului;
Pentru corecta evaluare a periculozităţii infractorului, legiuitorul a inserat acest criteriu, care trimite la
natura şi frecvenţa infracţiunilor comise anterior. Astfel, se va avea în vedere dacă sunt infracţiuni de aceeaşi
natură şi dacă au fost comise la intervale relativ scurte, ceea ce ar proba o „specializare” a infractorului.
Credem că acest criteriu va putea fi utilizat şi în condiţiile în care antecedentul penal ce relevă natura şi
frecvenţa infracţiunilor comise constituie, totodată, un prim termen al unei recidive. Aceasta deoarece, dacă sunt
întrunite şi condiţiile recidivei, instanţa va valorifica ulterior această cauză de agravare, fără a se putea spune că
suntem în prezenţa unei duble agravări, căci este firesc ca răspunderea unui infractor recidivist să fie diferită de
cea a unuia care nu se află în această stare, chiar dacă şi acesta din urmă are antecedente penale
f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal;
Comportamentul infractorului ulterior săvârşirii infracţiunii şi pe tot parcursul procesului penal poate fi un
indicator al unei schimbări în atitudinea sa care să sugereze instanţei că acesta a înţeles gravitatea faptei, îşi
asumă consecinţele produse etc., motive pentru care şi pedeapsa va fi individualizată în consecinţă.
g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
Dată fiind importanţa luării în considerare a particularităţilor subiectului activ pentru o corectă
individualizare a pedepsei, legiuitorul a ţinut să menţioneze expres şi aceste elemente, impunând astfel instanţei
să se raporteze la ele.
În practică, aceste informaţii vor putea fi puse la dispoziţia instanţei prin întocmirea unui referat de
evaluare de către consilieri din cadrul serviciului de probaţiune, la solicitarea organelor judiciare. Ca regulă însă,
aceste informaţii pot să fie dovedite prin orice mijloace de probă, de cele mai multe ori prin înscrisuri.
Cu titlu de exemplu, aşa cum s-a arătat în doctrină, vor putea fi avute în vedere abandonul şcolar, vârsta
adolescenţei, starea de sănătate precară etc. Astfel, în practică au fost avute în vedere: situaţia şcolară bună a
inculpatului; pregătirea şcolară minimă a inculpatului; situaţia familială şi socială. De asemenea, instanţa s-a
raportat în stabilirea speciei de pedeapsă la vârsta inculpatului de doar 22 ani la momentul comiterii faptei,
ajungând la concluzia că, deşi fapta este de o gravitate incontestabilă (omor deosebit de grav conform Codului
penal anterior, în concurs cu o infracţiune de viol şi alta de violare de domiciliu), nu se justifică aplicarea pedepsei
detenţiunii pe viaţă, în raport cu vârsta acestuia, în caz contrar acesta „nemaiîntrevăzând nicio perspectivă
socială”. Tot aşa, instanţa a avut în vedere persoana inculpatului, acuzat de comiterea infracţiunii de ucidere din
culpă, dând relevanţă faptului că acesta nu avea antecedente penale, avea un statut social, familial, educaţional şi
profesional de înaltă ţinută, fiind profesor universitar etc.
§ 2. Circumstanţele atenuante legale
În materia circumstanţelor atenuante legale nu există diferenţe de fond între reglementarea actuală şi cea
din Codul penal 1969, fiind modificat doar modul de structurare şi ordinea acestora în reglementare.
Circumstanţele atenuante legale sunt prevăzute art. 75 C.pen., după cum urmează:
2.1. Starea de provocare
Este definită în art. 75 lit. a) C.pen. ca fiind săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări
sau emoţii, determinate de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere
gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.
Pentru a se putea reţine circumstanţa provocării, trebuie să fie îndeplinite condiţiile cumulative ale actului
provocator şi, respectiv, ale ripostei.
110
2.1.1. Condiţiile actului provocator:
a) actul provocator să constea într-o violenţă, o atingere gravă a demnităţii persoanei sau o altă acţiune ilicită
gravă.
Aşadar, din perspectiva violenţei, vor fi subsumate aici orice fapte contra integrităţii corporale sau sănătăţii
(lovire sau alte violenţe, vătămare corporală); de asemenea, vor putea fi incluse şi infracţiunile contra vieţii –
tentativă de omor sau chiar omor ori lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte (în ultimele ipoteze, evident,
victima fiind altă persoană decât cea care ripostează). De asemenea, se vor putea include aici şi acele infracţiuni
care absorb natural sau legal în conţinutul lor componenta violenţei atunci când în concret sunt comise prin
această modalitate: facem referire în acest caz, exemplificativ, la viol, tâlhărie, lipsire de libertate în mod ilegal,
şantaj, tulburare de posesie, purtare abuzivă etc.
Ipoteza gravei atingeri a demnităţii persoanei se va concretiza prin manifestări orale, scrise, gesturi etc. ce
au un pronunţat caracter ofensator. Astfel de manifestări vor putea îmbrăca forma unor fapte prevăzute de legea
penală (de exemplu, purtarea abuzivă prin întrebuinţarea de expresii injurioase, încălcarea solemnităţii şedinţei de
judecată prin întrebuinţarea de cuvinte ori gesturi jignitoare sau obscene, tulburarea ordinii şi liniştii publice prin
atingeri grave aduse demnităţii persoanelor), dar vor putea constitui şi doar contravenţii (de exemplu, aruncarea
asupra unei persoane cu o substanţă care murdăreşte, dacă nu s-au produs vătămări ale integrităţii corporale sau
sănătăţii) sau simple delicte civile (de exemplu, insulta sau calomnia).
În fine, altă acţiune ilicită gravă poate îmbracă forma oricărei fapte ce este contrară ordinii juridice şi care
prezintă o gravitate pentru persoana care ripostează. Astfel, cu titlu de exemplu, ne gândim la ipoteza furtului,
când proprietarul autoturismului reacţionează violent la momentul returnării acestuia.
b) actul provocator poate fi comis cu orice formă de vinovăţie, dar să fie perceput ca fiind intenţionat de către
persoana care ripostează
Există o discuţie în doctrină dacă actul provocator comis de o persoană iresponsabilă poate produce
efecte. În opinia noastră, acesta poate produce efecte, deoarece chiar şi acţiunea unui iresponsabil poate provoca
o puternică tulburare. În măsura în care poziţia psihică a „provocatorului” nu este cunoscută, se va putea reţine
provocarea, dând efect şi erorii de fapt [art. 30 alin. (1) C. pen.]. Ce se întâmplă, însă, în situaţia când este
cunoscută starea de iresponsabilitate? Fără discuţie, cunoaşterea stării subiective a iresponsabilului va avea ca
efect reconsiderarea situaţiei de fapt, respectiva acţiune fiind puţin probabil să genereze o stare de tulburare,
victima fiind prevenită, şi, în consecinţă, impactul asupra stării sale sufleteşti fiind, evident, altul. Cu toate acestea,
nu se poate afirma că provocarea nu poate fi incidentă aici. Într-adevăr, condiţiile speciale ale tulburării victimei
vor trebui interpretate mai strict, dar în măsura în care acestea sunt considerate prezente, se impune, credem noi,
reţinerea atenuantei.
c) actul provocator să determine o stare de puternică tulburare.
Aprecierea acestei condiţii se face in concreto, în fiecare caz particular instanţa apreciind dacă acea
persoană a fost sau nu în stare de tulburare.
d) actul provocator să nu fi fost determinat de către cel care a comis fapta în stare de provocare.
În cazul în care acţiunea iniţială a inculpatului constituie în sine un act provocator, victima care
reacţionează nu provoacă, la rândul său, ci ripostează. În consecinţă, inculpatul nu va putea invoca pentru fapta
sau faptele pe care le comite ulterior circumstanţa provocării. Explicaţia pentru refuzul reţinerii provocării pentru
ultima faptă a inculpatului rezidă în stabilirea că la originea acesteia se află tot conduita sa iniţială, care a generat
întreg episodul sau, mai simplu spus, „(…) că provocatorul propriu-zis este el însuşi”.
2.1.2. Condiţiile ripostei
a) trebuie să fie concomitentă sau posterioară actului de provocare.
Este evident că riposta nu are cum să fie anterioară actului provocator, deoarece aceasta presupune un
răspuns la un rău produs. Arătăm că acceptarea faptului că riposta poate interveni ulterior actului provocator nu
111
poate conduce la concluzia că aceasta ar putea să intervină oricând după acest moment. Astfel, condiţia analizată
trebuie conjugată cu necesitatea ca fapta să fie comisă sub imperiul stării de tulburare sau emoţie determinată de
actul provocator, aşa cum vom vedea în continuare. Or, situarea pretinsei riposte la un timp mai lung de la
momentul săvârşirii actului provocator împiedică, de regulă, reţinerea circumstanţei atenuante din cauza disipării
eventualei tulburări sau emoţii iniţial instaurate
b) să fie intenţionată.
Aceasta cerinţă rezultă din însăşi semnificaţia termenului „ripostă”, care desemnează o acţiune de
răspuns, conştientă şi voită ca urmare a actului provocator. Prin urmare, în măsura în care autorul acţionează din
culpă, chiar sub imperiul unei stări de puternică tulburare sau emoţie determinată de actul provocator al victimei,
nu se va putea reţine circumstanţa provocării, autorul necomiţând, în realitate, o ripostă. În acest caz însă,
instanţa va putea valorifica starea de tulburare a autorului drept criteriu general de individualizare sau, aşa cum
vom vedea în secţiunile următoare, ca o circumstanţă atenuantă judiciară.
c) trebuie comisă sub imperiul stării de tulburare
Această condiţie nu permite ca riposta să aibă loc la orice moment ulterior, chiar după trecerea unui
interval mare de timp, căci, cu cât reacţia inculpatului este mai întârziată, cu atât va fi mai dificil de reţinut că s-a
acţionat în considerarea stării de tulburare sau emoţie generată de actul provocator.
În considerarea acestei condiţii, legate de starea psihică a autorului, subliniem că provocarea este o
circumstanţă personală subiectivă. Prin urmare, aceasta nu se poate răsfrânge asupra participanţilor, chiar dacă o
cunosc sau o prevăd. În cazul participanţilor la infracţiunea provocată, circumstanţa atenuantă se va reţine doar în
măsura în care şi aceştia, la rândul lor, au acţionat sub imperiul stării de puternică tulburare sau emoţie
d) să se îndrepte împotriva provocatorului.
Este de esenţa ripostei că aceasta constituie un răspuns la adresa persoanei care a determinat starea de
puternică tulburare sau emoţie; prin urmare, este necesar ca provocatul să acţioneze vizând tocmai provocatorul.
2.2. Depăşirea limitelor legitimei apărări
Pentru a fi circumstanţă atenuantă trebuiesc îndeplinite condiţiile:
a) săvârşirea faptei să constea într-o apărare în faţa unui atac material, direct, imediat, injust şi care să pună în
pericol persoana sau drepturile ei.
Premisa reţinerii circumstanţei atenuante este că sunt îndeplinite toate condiţiile atacului de la legitima
apărare, respectiv toate condiţiile apărării, aşa cum prevede art. 19 alin. (2) C.pen., mai puţin proporţionalitatea în
raport cu atacul.
b) fapta infractorului să constea într-o apărare disproporţionată.
Disproporţia dintre apărare şi atac poate privi doar intensitatea atacului. În consecinţă, aşa-numitul exces
extensiv de legitimă apărare – existent atunci când apărarea a intervenit înainte ca atacul să devină iminent ori s-a
prelungit şi după încetarea atacului – nu va putea fi calificat ca un exces scuzabil de legitimă apărare.
c) excesul de apărare să nu se datoreze stării de tulburare sau temere în care s-a aflat infractorul [caz în care neam afla în prezenţa excesului neimputabil, prevăzut la art. 26 alin. (1) C.pen.].
Prezenţa sau absenţa stării de tulburare se va stabili pe baza circumstanţelor concrete în care s-a comis
fapta, având în vedere şi eventualele particularităţi ale atacatorului şi victimei. Astfel, premisa circumstanţei
atenuante – care o şi distinge de cauza de neimputabilitate – este că, fără a fi afectat de o stare de emoţie sau
tulburare din cauza atacului, făptuitorul depăşeşte limitele proporţiei.
112
Odată constatate condiţiile cumulative mai sus expuse, instanţa va reţine, în mod obligatoriu, circumstanţa
atenuantă, în considerarea caracterului său legal, dându-i efectul de atenuare a pedepsei.
2.3. Depăşirea limitelor stării de necesitate
Circumstanţa atenuantă a excesului scuzabil de stare de necesitate se va reţine sub rezerva îndeplinirii,
în mod cumulativ, a următoarelor condiţii:
a) fapta trebuie să constea într-o acţiune de salvare în faţa unui pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel.
Aşadar, premisa este că sunt întrunite toate condiţiile stării de pericol şi ale acţiunii de salvare, conform
dispoziţiilor art. 20 alin. (2) C.pen., cu excepţia urmărilor salvării, care în acest caz sunt vădit mai grave decât cele
care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
b) urmarea cauzată de acţiunea de salvare să fie vădit disproporţionată faţă de urmarea pe care ar genera-o
pericolul.
Aşa cum am arătat deja, în materia depăşirii limitelor stării de necesitate, legiuitorul este mai generos,
considerând că vom fi în prezenţa unei disproporţii doar dacă se poate constata o diferenţă vădită între urmarea
cauzată prin intervenţia autorului şi urmarea care s-ar fi putut produce dacă starea de pericol nu era înlăturată.
În doctrină s-a arătat că vom fi în prezenţa unei depăşiri a limitelor stării de necesitate şi atunci când, deşi,
în ansamblu, urmarea produsă nu e mai gravă decât cea care s-ar fi produs, este însă vădit mai gravă decât cea
care era strict necesară pentru salvare.
c) făptuitorul să-şi fi dat seama că există această disproporţie.
Această condiţie este esenţială în realizarea distincţiei faţă de excesul neimputabil, acesta din urmă fiind
incident în măsura în care autorul nu conştientizează, nu prevede existenţa sau probabilitatea disproporţiei vădite.
Practic, în cazul circumstanţei atenuante, făptuitorul prevede în momentul comiterii faptei că pricinuieşte urmări
vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în lipsa înlăturării pericolului.
Odată constatată întrunirea tuturor condiţiilor de existenţă, circumstanţa atenuantă în discuţie se va reţine
obligatoriu
2.4. Acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune
Circumstanţa atenuantă se va reţine dacă sunt întrunite în mod cumulativ următoarele condiţii:
1. prejudiciul material cauzat prin infracţiune a fost acoperit integral;
2. repararea prejudicilui să aibă loc în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, cel târziu până la primul termen de
judecată;
3. făptuitorul să nu mai fi beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei.
Circumstanţa atenuantă nu se aplică în cazul săvârşirii următoarelor infracţiuni: contra persoanei, de furt
calificat, tâlhărie, piraterie, fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice, ultraj, ultraj
judiciar, purtare abuzivă, infracţiuni contra siguranţei publice, infracţiuni contra sănătăţii publice, infracţiuni contra
libertăţii religioase şi respectului datorat persoanelor decedate, contra securităţii naţionale, contra capacităţii de
luptă a forţelor armate, infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, a infracţiunilor privind frontiera de
stat a României, a infracţiunilor la legislaţia privind prevenirea şi combaterea terorismului, a infracţiunilor de
corupţie, infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, a celor împotriva intereselor financiare ale Uniunii
Europene, a infracţiunilor privitoare la nerespectarea regimului materiilor explozive, materialelor nucleare sau al
altor materii radioactive, privind regimul juridic al drogurilor, privind regimul juridic al precursorilor de droguri, a
celor privind spălarea banilor, privind activităţile aeronautice civile şi cele care pot pune în pericol siguranţa
zborurilor şi securitatea aeronautică, privind protecţia martorilor, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu
caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni
113
contra păcii şi omenirii, a celor privind traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană, privind prevenirea
şi combaterea pornografiei şi a celor la regimul adopţiilor.
§ 3. Circumstanţele atenuante judiciare

Art. 75 alin. (2) C.pen. prevede că pot constitui circumstanţe atenuante judiciare:
a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii;
Aceasta acoperă situaţiile în care, ulterior comiterii faptei, autorul încearcă „să repare răul produs” prin
comiterea faptei. Cu titlu exemplificativ, ne imaginăm aici ipoteza unei încercări de împiedicare a producerii
rezultatului de la tentativă, care însă nu este efectivă, iar rezultatul se produce, infracţiunea consumându-se. De
asemenea, menţionăm, în cazul infracţiunii de distrugere, situaţia în care, după deteriorarea unui aparat
electrocasnic, autorul încearcă să îl repare sau ipoteza unei tulburări de posesie prin strămutarea sau desfiinţarea
semnelor de hotar, când ulterior autorul repune în locul iniţial semnele etc
b) împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului.
Legiuitorul a lăsat conţinutul acesteia în formă deschisă. Astfel, pornind de la criteriul expres menţionat –
împrejurări legate de fapta comisă –, respectiv de la efectul acestora – diminuează gravitatea infracţiunii sau
periculozitatea infractorului –, credem că instanţa va putea reţine o multitudine de împrejurări.
Dacă iniţial am fi tentaţi să credem că vor putea fi reţinute doar anumite împrejurări obiective, în
considerarea faptului că acestea trebuie să ţină de fapta comisă, soluţia credem că este însă alta: vor fi reţinute
acele împrejurări legate de făptuitor (circumstanţe personale) sau de faptă (circumstanţe reale), în măsura în care
acestea sunt concomitente cu comiterea infracţiunii. Prin urmare, am putea reţine cuantumul redus al prejudiciului
produs în cazul unor infracţiuni contra patrimoniului (furt, distrugere), comiterea faptei în stare de intoxicaţie
voluntară completă sau incompletă, mobilul sau scopul infracţional, o eroare vincibilă asupra caracterului ilicit al
faptei etc. Aşa cum se observă, unele dintre împrejurările expres prevăzute drept criterii generale de
individualizare vor putea fi valorificate de instanţă ca circumstanţe judiciare, în măsura în care, aşa cum
aminteam, sunt concomitente cu săvârşirea faptei, strâns legate de aceasta şi conving instanţa în sensul că
diminuează gravitatea infracţiunii şi/sau periculozitatea infractorului.
§ 4. Circumstanţele agravante

În materia circumstanţelor agravante, Cod penal aduce câteva modificări, cea mai importantă fiind
dispariţia clasificării circumstanţele agravante legale, respectiv judiciare, căci instituţia circumstanţelor agravante
judiciare nu mai este reglementată.
Potrivit art. 75 alin. (2) C.pen. din 1969, instanţa putea reţine ca circumstanţe judiciare şi alte împrejurări
care conferă faptei un caracter grav, fără ca ele să fie prevăzute nici măcar exemplificativ de legea penală. O
asemenea dispoziţie nu era compatibilă cu principiul legalităţii incriminării, mai exact cu caracterul previzibil al
acesteia, fiind în realitate o clauză de analogie cu caracter eterogen ce opera în defavoarea inculpatului. În
considerarea acestor motive, o astfel de dispoziţie nu a mai fost reluată în Codul penal actual.
În consecinţă, potrivit Noului Cod penal nu mai există decât circumstanţe agravante legale.
Acestea sunt reglementate, exhaustiv, în cuprinsul art. 77 C.pen. Conform acestui text de lege,
următoarele împrejurări constituie circumstanţe agravante:
a) săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună
Această circumstanţă agravantă este realizată indiferent dacă toate trei persoanele sunt prezente ori nu la
locul faptei, indiferent de contribuţia acestora la săvârşirea infracţiunii şi indiferent dacă toţi răspund penal. Ceea
114
ce interesează este ca toţi participanţii să fi acţionat concomitent, aşa încât sunt avuţi în vedere autorul sau
coautorii şi complicii concomitenţi. Circumstanţa este reală şi se răsfrânge asupra tuturor participanţilor care au
cunoscut-o sau au prevăzut-o.
b) săvârşirea infracţiunii prin cruzimi
Presupune o ferocitate din partea infractorului, o sălbăticie în comiterea faptei, prin care se cauzează
victimei suferinţe inutile pe o perioadă îndelungată de timp. Această faptă trebuie, prin natura ei, să cauzeze un
sentiment de oroare victimei şi altor persoane.
Săvârşirea infracţiunii prin cruzimi este prevăzută şi ca element circumstanţial al omorului deosebit de
grav, caz în care nu se va mai reţine circumstanţa agravantă din partea generală a Codului [art. 188 alin. (1) lit. h)
C.pen.].
c) săvârşirea infracţiunii prin metode ori mijloace de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri
Este suficient ca prin metodele sau mijloacele folosite să se producă acest pericol, nefiind necesar să se fi
produs şi urmarea potenţială.
d) săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor
Pentru reţinerea circumstanţei nu este necesar ca minorul să răspundă penal, fiind suficient ca el să
participe la comiterea infracţiunii. De asemenea, se va reţine această circumstanţă şi dacă minorul este cel care la introdus în câmpul infracţional pe major. În cazul în care majorul nu cunoaşte vârsta minorului nu se reţine
circumstanţa agravantă deoarece majorul este într-o eroare de fapt.
e) săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei,
stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze
Este o agravantă nouă, nu are un corespondent direct în vechea reglementare.
Pentru a se reţine agravanta nu este suficient ca victima să se afle în stare de vulnerabilitate, ci trebuie
dovedit că infractorul a profitat de această stare pentru a comite infracţiunea. În categoria „altor cauze” poate intra,
spre exemplu, starea de somn, în cazul uciderii victimei în timp ce dormea.
f) săvârşirea infracţiunii în stare de intoxicaţie voluntară cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive, când a fost
provocată în vederea comiterii infracţiunii
Pentru reţinerea circumstanţei făptuitorul trebuie să comită fapta în stare de intoxicaţie completă sau
incompletă cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive, stare pe care şi-a provocat-o el în ideea că aceasta l-ar fi
ajutat să comită fapta.
g) săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate, de starea de
asediu sau de starea de urgenţă
Spre exemplu, ne imaginăm ipoteza în care profitând de căderile masive de zăpadă, ce blochează
drumuri şi care conduc la izolarea unei localităţi din mediul rural, autorul profită şi comite astfel o infracţiune în
localitatea respectivă.
h) săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală,
opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie
HIV/SIDA, ori pentru alte împrejurări de acelaşi fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei
persoane în raport cu celelalte
Pentru reţinerea agravantei fiind necesar să se stabilească că infracţiunea a fost săvârşită în temeiul
criteriilor discriminatorii enumerate expres. Este o circumstanţă subiectivă, deoarece se referă la temeiul în
considerarea căruia a fost săvârşită fapta.

115
§ 5. Efectele circumstanţelor atenuante
Trebuie să facem, întâi, unele distincţii între reţinerea şi, respectiv, efectele circumstanţelor atenuante, în
funcţie de caracterul lor – legale sau judiciare.
Astfel, în cazul circumstanţelor atenuante legale, odată verificate condiţiile lor de existenţă, reţinerea lor
este obligatorie pentru instanţă. În schimb, în cazul circumstanţelor atenuante judiciare, reţinerea lor este,
întotdeauna, facultativă pentru instanţă.
Odată reţinute circumstanţele – indiferent că sunt legale sau judiciare – produc acelaşi efect, obligatoriu
de atenuare, aşa cum vom vedea în continuare.
Art. 76 alin. (2) C.pen. prevede în mod expres că efectul de atenuare va opera o singură dată, indiferent
de numărul circumstanţelor atenuante reţinute in concreto.
Reglementarea efectelor circumstanţelor atenuante în Codul penal actual diferă faţă de vechea
reglementare prin întinderea efectelor acestora, efecte care în cazul pedepsei închisorii şi amenzii au cunoscut o
restrângere semnificativă.

5.1. Efectele în cazul detenţiunii pe viaţă
Potrivit art. 76 C.pen., atunci când există circumstanţe atenuante în cazul unei pedepse cu detenţiunea pe
viaţă instanţa este obligată să înlocuiască această pedeapsă cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 10 şi 20 de ani
(conform art. 77 C.pen. 1969, în acest caz, detenţiunea pe viaţă se înlocuia cu închisoare între 10 şi 25 de ani).

5.2. Efectele asupra pedepsei închisorii
Spre deosebire de reglementarea anterioară, ce prevedea un algoritm destul de complex de coborâre
obligatorie a pedepsei sub minimul special în caz de circumstanţe atenuante, art. 76 C.pen. prevede un mecanism
simplu, aplicabil cu titlu general în cazul pedepsei închisorii, indiferent de limitele de pedeapsă prevăzute de
norma de incriminare. Astfel, în cazul circumstanţelor atenuante (fie ele legale sau judiciare), se prevede
reducerea cu o treime a limitelor legale ale pedepsei.
Exemplu: dacă în cazul unei fapte de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, sancţionate de art. 195
C.pen. cu închisoarea de la 6 la 12 de ani se reţine o circumstanţă atenuantă, limitele pedepsei aplicabile vor fi
închisoare 4 ani – 9 ani.

5.3. Efectele asupra pedepsei cu amenda
Diferenţa de reglementare constatată în cazul pedepsei cu închisoarea se menţine şi în cazul amenzii.
Astfel, art. 76 C.pen. prevede doar o reducere cu o treime a limitelor legale ale amenzii, spre deosebire de
reglementarea anterioară, ce prevedea o coborâre obligatorie a pedepsei sub minimul special.
În cazul Codului penal actual, în condiţiile aplicării sistemului zilelor-amendă, reducerea va opera doar
asupra numărului de zile-amendă, nu şi asupra sumei corespunzătoare unei zile-amendă.
5.4. Efectul asupra pedepselor complementare
Potrivit Codului penal din 1969, atunci când existau circumstanţe atenuante, pedeapsa complementară
privativă de drepturi putea fi înlăturată. Noua reglementare nu a mai reluat această dispoziţie. În consecinţă,
actualmente pedeapsa complementară nu mai este afectată de circumstanţele atenuante.
§ 6. Efectele circumstanţelor agravante
116
Aşa cum am arătat, în materia circumstanţelor agravante, Codul penal nu mai prevede decât circumstanţe
legale. Acestea sunt obligatoriu de reţinut pentru instanţă, dacă aceasta constată că sunt întrunite condiţiile
prevăzute de lege.
În privinţa efectelor, însă, circumstanţele agravante atrag o agravare facultativă a pedepsei.
Potrivit art. 78 C.pen., în cazul în care instanţa a reţinut cel puţin o circumstanţă agravantă, poate
să aplice o pedeapsă până la maximul special.
Dacă acesta este neîndestulător mai poate adăuga un spor de până la 2 ani în cazul pedepsei
închisorii, spor care nu poate depăşi însă niciodată o treime din maximul special.
În cazul pedepsei amenzii, se poate aplica un spor de ce mult o treime din maximul special în
cazul amenzii.
Art. 78 alin. (2) C.pen. prevede că majorarea limitelor pedepsei se va face o singură dată, indiferent
de numărul circumstanţelor agravante reţinute în concret.
§ 7. Concursul între cauzele de agravare şi de atenuare a pedepsei
Noua legislaţie aduce o reglementare mai detaliată a ordinii de valorificare a cauzelor de atenuare şi
agravare. Art. 79 C.pen. reglementează la alin. (1) concursul de cauze de atenuanre, la alin. (2) concursul de
cauze de agravare, iar la alin. (3) gestionează situaţia în care coexistă atât cauze de atenuare, cât şi de agravare.
7.1. Concursul de cauze de atenuare
Potrivit art. 79 alin. (1) C.pen., când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente două sau mai multe
dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru
infracţiunea săvârşită se reduc prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă, circumstanţe
atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine.
Legiuitorul a preferat să reglementeze expres ordinea în care aceste cauze vor opera, şi anume: în primul
rând, îşi va produce efectele tentativa [prin reducerea la jumătate a limitelor închisorii şi zilelor-amendă în cazul
acestor specii, respectiv prin înlocuirea detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii între 10 şi 20 de ani, conform
art. 33 alin. (2) C.pen. şi art. 61 alin. (6) C.pen.]; în al doilea rând, plecând de la limitele obţinute ca efect al
tentativei, vor interveni circumstanţele atenuante [prin reducerea cu 1/3 a limitelor, conform art. 76 alin. (1)
C.pen.]; în fine, raportat la limitele obţinute ca urmare a parcurgerii pasului (2), va interveni eventuala cauză
specială de reducere a pedepsei, cu efectul pe care i-l conferă norma specială.
Observăm că, faţă de soluţia tradiţională cu care ne obişnuise doctrina şi practica judiciară în baza
Codului penal anterior, circumstanţele atenuante îşi produc efectele înaintea cauzelor speciale de reducere a
pedepsei. Credem că soluţia legiuitorului este una oportună şi uşor explicabilă: astfel, efectul produs de
circumstanţele atenuante în noua reglementare – ce constă în reducerea cu 1/3 a limitei minime şi a celei maxime
– permite valorificarea acesteia imediat după efectul produs de tentativă. Mai mult, este logică valorificarea cauzei
speciale de atenuare la final, deoarece efectul ei este diferit, în funcţie de prevederea normei speciale. Astfel,
dacă efectul cauzei speciale ar consta în reducerea cu până la 2 ani a maximului, ar fi greu, dacă nu imposibil, de
valorificat efectul circumstanţei atenuante.
7.2. Concursul de cauze de agravare
Conform art. 79 alin. (2) C.pen., dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect
agravarea răspunderii penale, pedeapsa se stabileşte prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la
circumstanţe agravante, infracţiune continuată, concurs sau recidivă.
Soluţia propusă de legiuitor este consecventă cu reglementarea din cadrul art. 43 alin. (2) C.pen. privind
ordinea de valorificare a concursului şi a recidivei.
În aceste condiţii, în enumerarea din cuprinsul art. 79 alin. (2) C.pen., este clar că ultimul element de
valorificat va fi recidiva postcondamnatorie, dar se ridică întrebarea unde se va situa recidiva postexecutorie.
117
Credem că ordinea stabilită de textul legal nu poate fi acceptată, căci ar conduce la imposibilitatea valorificării
efectelor recidivei postexecutorii.
Astfel, recidiva postexecutorie îşi produce efectele asupra limitelor legale de pedeapsă, în vreme ce
circumstanţele agravante şi infracţiunea continuată se valorifică într-o singură etapă, cu ocazia determinării
pedepsei concrete. Prin urmare, după stabilirea unei pedepse concrete în considerarea acestor din urmă
împrejurări, nu ar mai fi posibilă valorificarea recidivei postexecutorii.
Luând toate acestea în considerare, credem că recidiva postexecutorie îşi va produce prima efectele,
minimul şi maximul special prevăzute de lege majorându-se cu jumătate, în mod obligatoriu.
Precizând că este puţin probabil ca toate cauzele să se regăsească în aceeaşi stare de fapt, ba chiar
unele se exclud reciproc – cazul recidivei postcondamnatorii faţă de pluralitatea intermediară –, în concluzie,
arătăm că valorificarea cauzelor de agravare a pedepsei va trebui realizată în următoarea ordine: majorarea ca
urmare a prevederilor art. 61 alin. (5) C.pen. (cazul amenzii sancţiune unică şi s-a urmărit obţinerea folosului
patrimonial), recidivă postexecutorie, circumstanţe agravante, infracţiune continuată, pluralitate intermediară,
concurs, recidivă postcondamnatorie.

7.3. Concursul de cauze de atenuare sau de agravare
În ipoteza în care în cauză suntem în prezenţa atât a unor cauze de atenuare, cât şi a unora de agravare,
art. 79 alin. (3) C.pen. prevede că se va da aplicare în primul rând cauzelor de atenuare, iar apoi celor de
agravare.
Reluând cele mai sus expuse şi încercând să imaginăm câţiva paşi, pentru a fi mai uşor de urmărit,
ordinea de valorificare a tuturor acestor cauze va fi:
Pasul 1: stabilirea corectei încadrări juridice (ipoteză în care se valorifică circumstanţele agravante şi
atenuante speciale, respectiv formele/variantele de atenuare sau calificare), având ca efect determinarea limitelor
speciale de pedeapsă;
Pasul 2: cauza de agravare prevăzută la art. 61 alin. (5) C.pen., în ipoteza particulară a amenzii ca unică
pedeapsă prevăzută de norma de incriminare, soluţie impusă de dispoziţiile art. 61 alin. (6) C.pen.;
Pasul 3: cauzele de atenuare – tentativă, circumstanţe atenuante, cauze speciale de reducere a
pedepsei;
Pasul 4: cauzele de agravare – recidivă postexecutorie, circumstanţe agravante, infracţiune continuată,
pluralitate intermediară, concurs, recidivă postcondamnatorie.
E. Sumar
10. Criterii generale de individualizare
11. Circumstanţele atenuante legale
12. Circumstanţele agravante
13. Efectele circumstanţelor atenuante
14. Efectele circumstanţelor agravante
15. Concursul între cauzele de agravare şi de atenuare a pedepsei
F. Chestionar
a) Care e diferenţa între circumstanţele atenuante legale şi cele judiciare?
b) Depăşirea limitelor legitimei apărări şi starea de provocare pot fi reţinute concomitent cu privire la aceeaşi
faptă?
118
c) În ce poate consta actul provocator?
d) Examinaţi circumstanţele agravante prevăzute de Codul penal şi stabiliţi care sunt circumstanţe reale şi
care sunt circumstanţe personale.
e) Ce efect produc circumstanţele atenuante asupra pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi?
119
Capitolul 3
INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A EXECUTĂRII PEDEPSELOR
A. Scopul şi obiectivele
După prezentarea pedepselor şi după parcurgerea modului de individualizare a acestora, în cadrul acestui
modul vor fi analizate modalităţile de individualizare a executării pedepsei. Diferenţiat în funcţie de executarea
efectivă în penitenciar sau în libertate, dar sub anumite condiţii şi uneori sub o atentă supraveghere, prin
parcurgerea materiei aferente acestei secţiuni, studentul va deveni familiarizat cu modul de executare al
pedepselor, precum şi cu condiţiile, efectele, limitele şi sancţiunile aplicabile în cazul în care persoana
condamnată nu le respectă întocmai.
B. Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior
Fiind în strânsă legătură cu pedepsele şi cu modul de individualizare judiciară a acestora, este firesc ca
studenţii să reia aceste noţiuni anterior parcurgerii modulului de faţă, fiind un element esenţial pentru a înţelege în
mod logic şi complet modalităţile concrete de individualizare a executării pedepsei.
C. Schema logică a modulului
Nr.
crt. Secţiunea Noţiuni esenţiale
1. Modalităţile de
individualizare a
executării pedepsei
Definiţie. Enumerare. Scurte distincţii.
2. Renunţarea la
aplicarea unei
pedepse
Condiţii de aplicare. Efecte. Anulare.
3. Amânarea aplicării
pedepsei
Condiţii de aplicare. Efecte. Anulare. Revocare
5. Suspendarea
executării pedepsei
sub supraveghere
Condiţii de aplicare. Anulare. Revocare. Efecte.
6. Executarea pedepsei
într-un penitenciar
Regimul de executare. Liberarea condiţionată.
D. Conţinutul informaţional detaliat
§ 1. Renunţarea la aplicarea pedepsei (art. 80 – 82 C.pen.)

Renunţarea la aplicarea pedepsei este o instituţie nouă, care nu are corespondent în Codul penal din
1969.
Introducerea acesteia a fost determinată de renunţarea la criteriul material al pericolului social ca
trăsătură generală a infracţiunii, cu consecinţa dispariţiei reglementării conţinute în art. 181
C.pen. 1969 şi a
120
consacrării principiului oportunităţii urmăririi penale în Codul de procedură penală în vigoare de la 1 februarie
2014. Într-adevăr, noua reglementare reprezintă o prelungire în faza de judecată a principiului oportunităţii
urmăririi, oferind instanţei posibilitatea nesancţionării unor infracţiuni de gravitate redusă, pentru care acţiunea
penală nu ar fi trebuit exercitată încă din faza de urmărire penală.

1.1. Condiţiile în care se poate dispune renunţarea

1.1.1. Condiţiile cu privire la infracţiune:
4. infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi întinderea urmărilor produse,
mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit;
5. pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită să fie amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani.
În caz de concurs de infracţiuni, renunţarea la aplicarea pedepsei se poate dispune dacă pentru fiecare
infracţiune concurentă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.

1.1.2. Condiţiile cu privire la infractor:
6. infractorul să nu mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) sau
pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare.
Cu alte cuvinte, nu constituie impediment pentru renunţarea la aplicarea pedepsei condamnările pentru fapte
în raport de care are a intervenit dezincriminare, amnistia, reabilitarea sau s-a împlinit termenul de reabilitate
prevăzut de lege.
7. în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de
acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de
îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar
avea asupra persoanei acestuia.
8. faţă de infractor să nu se mai fi dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii
infracţiunii pentru care este judecat;
9. infractorul să nu se fi sustras de la urmărire penală ori judecată şi să nu fi încercat zădărnicirea aflării
adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor;

1.2. Efectele renunţării la aplicarea pedepsei
Dispunând renunţarea la aplicarea pedepsei, instanţa aplică infractorului un avertisment, ce constă în
prezentarea motivelor de fapt care au determinat renunţarea la aplicarea pedepsei şi atenţionarea infractorului
asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni. În caz de
concurs de infracţiuni se va aplica un singur avertisment.
Infracţiunea pentru care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei nu atrage decăderi, interdicţii sau
incapacităţi, aşa încât pentru aceasta nu va opera reabilitarea.
Art. 82 alin. (2) C.pen. prevede că renunţarea la aplicarea pedepsei nu va produce vreun efect asupra
executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea judecătorească.
1.3. Anularea renunţării la aplicarea pedepsei
Conform art. 82 alin. (3) C.pen., anularea renunţării la aplicarea pedepse poate interveni dacă sunt
îndeplinite următoarele condiţii:
10. persoana faţă de care s-a luat această măsură a săvârşit anterior rămânerii definitive a hotărârii o altă
infracţiune;
11. această nouă infracţiune să fie descoperită în termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care
s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei;
12. pentru această infracţiune să i se stabilească o pedeapsă chiar după expirarea termenului de 2 ani.
121
În cazul întrunirii în mod cumulativ a condiţiilor de mai sus, se va anula renunţarea la aplicarea pedepsei.
Se va stabili o pedeapsă pentru infracţiunea care a atras iniţial renunţarea la aplicarea pedepsei, aplicându-se
apoi, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară, în funcţie de
forma pluralităţii de infracţiunii ce există între cele două fapte.
Se pune problema în acest context dacă pedeapsa rezultantă obţinută în caz de concurs de infracţiuni ar
putea să facă obiectul unei amânări a aplicării pedepsei. Fără a insista, datorită unor necorelări cu textele
corespondente din Codul de procedură penală, se prevede în mod expres că în urma anulării renunţării la
aplicarea pedepsei, persoana va fi condamnată. Or, dacă se pronunţă condamnarea, înseamnă că deja a fost
aplicată o pedeapsă, nemaiputând fi amânată aplicarea ea.
Soluţia este nefirească, impunându-se o intervenţie legislativă urgentă care să corecteze aceste aspecte.
§ 2. Amânarea aplicării pedepsei (art. 83 – 90 C.pen.)
Este o instituţie nou introdusă, ea neregăsindu-se în Codul penal din 1969.
Amânarea aplicării pedepsei prezintă anumite similitudini cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei reglementată de art. 81 şi urm. din Codul penal din 1969, dar prezintă şi deosebiri importante faţă de
aceasta.
2.1. Condiţiile în care se poate dispune amânarea aplicării pedepsei

2.1.1. Condiţiile cu privire la infracţiune:
13. pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani;
14. pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este mai mică de 7 ani.

2.1.2. Condiţiile cu privire la infractor:
15. infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42
lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;
16. infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii;
17. în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de
acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de
îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune
supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată;
18. infractorul să nu se fi sustras de la urmărire penală ori judecată şi să nu fi încercat zădărnicirea aflării
adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.
Dat fiind specificul acestei modalităţi de individualizare, condiţiile referitoare la infractor cunosc o
reglementare mult mai restrictivă.

2.2. Regimul amânării aplicării pedepsei
Amânarea se dispune pe o durată de 2 ani, numită termen de supraveghere. Acest termen de
supraveghere se ca calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării
pedepsei.
Pe durata termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei
trebuie să respecte măsurile de supraveghere şi să execute obligaţiile ce îi revin, stabilite de instanţă potrivit art.
85 C.pen.
Este de menţionat că, potrivit textului amintit, dispunerea măsurilor de supraveghere este obligatorie şi
priveşte totalitatea acestora, în vreme ce impunerea unor obligaţii este facultativă pentru instanţă.
Pe durata termenului, persoana trebuie să respecte următoarele măsurile de supraveghere:
19. să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
122
20. să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
21. să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;
22. să comunice schimbarea locului de muncă;
23. să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
Aşa cum precizam, instanţa poate impune persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei
să execute una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în
condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta
această muncă. Numărul zilnic de ore se stabileşte prin legea de executare a pedepselor;
c) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune
sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;
d) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;
e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea
sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de acestea;
f) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite
de instanţă;
g) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
h) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;
i) să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţei;
j) să nu ocupe sau să nu exercite funcţia, profesia, meseria ori activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea
infracţiunii.
Pentru stabilirea obligaţiei privind prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, instanţa va
avea în vedere informaţiile pe care i le furnizează, cu peridiocitate, serviciul de probaţiune, raportat la posibilităţile
concrete de executare existente la nivelul serviciului de probaţiune şi la nivelul instituţiilor din comunitate.
Textul din Cod prevede expres că atunci când stabileşte obligaţia prevăzută la alin. (2) lit. e) – g), instanţa
individualizează, în concret, conţinutul acestei obligaţii, ţinând seama de împrejurările cauzei.
În fine, persoana supravegheată trebuie să îndeplinească integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre,
cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.
Supravegherea unor obligaţii va fi realizată de către serviciul de probaţiune – facem referire aici la cele
de la lit. a) – c), respectiv la îndeplinirea obligaţiilor civile. În cazul celorlalte, organele abilitate vor sesiza serviciul
de probaţiune cu privire la orice încălcare a acestora.
Rolul principal pe care îl deţine serviciul de probaţiune în supravegherea persoanei pe durata termenului
de supraveghere este subliniat şi de faptul că această instituţie are obligaţia să sesizeze instanţa, în următoarele
ipoteze:
a) dacă au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie încetarea
executării unora dintre acestea;
b) dacă persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condiţiile
stabilite, obligaţiile ce îi revin;
c) dacă persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu 3
luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.
În raport de prima ipoteză dintre cele enumerate mai sus – în funcţie de motivele nou-apărute, ce justifică
fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente -, instanţa
dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate şanse sporite de
îndreptare. Corelativ, instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus, atunci când
apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.
În raport de celelalte două ipoteze, acestea constituie cazuri de revocare a amânării aplicării pedepsei,
motiv pentru care le vom trata mai detaliat în secţiunea dedicată (a se vedea, pct. 2.4. mai jos).
123
2.3. Efectele dispunerii amânării aplicării pedepsei
Efectul principal constă în neaplicarea pedepsei stabilite. Astfel, potrivit art. 90 alin. (1) C.pen., persoanei
faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu i se mai aplică pedeapsa şi nu este supusă niciunei
decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită, dacă nu a săvârşit din nou o
infracţiune până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea amânării şi nu s-a descoperit o
cauză de anulare.
În consecinţă, nu este nevoie de intervenţia reabilitării cu privire la o asemenea pedeapsă.
Acest efect se produce aşadar în măsura în care amânarea nu a fost revocată sau anulată.
Este important de reţinut că art. 90 alin. (2) C.pen. prevede că amânarea aplicării pedepsei nu
produce efecte asupra măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea de
condamnare.
2.4. Revocarea amânării
2.4.1. Cazuri de revocare
Aceasta se dispune fie obligatoriu, fie facultativ.
Se dispune obligatoriu în cazul în care:
a) în termenul de supraveghere condamnatul săvârşeşte o nouă infracţiune comisă cu intenţie sau cu intenţie
depăşită care este descoperită în termenul de supraveghere. Aşadar, pentru revocarea obligatorie a amânării pe
baza acestui caz, trebuiesc îndeplinite următoarele condiţii cumulative:
♦ infracţiunea să fie săvârşită în termenul de supraveghere;
♦ infracţiunea să fie intenţionată sau praeterintenţionată (comisă cu intenţie depăşită);
♦ infracţiunea să fie descoperită în termenul de supraveghere
♦ pentru această infracţiune se aplică o pedeapsă (se pronunţă o hotărâre de condamnare), chiar după
expirarea termenului de supraveghere.
Ultima condiţie necesar a fi îndeplinită este ca pentru infracţiunea nou-comisă să se aplice o pedeapsă.
Nu contează specia de pedeapsă, durata sau cuantumul ei, fiind important doar ca instanţa să se orienteze spre
soluţia condamnării.
Relativ recent însă, aşa cum am precizat deja, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat o hotărâre
prealabilă pentru dezlegarea unei probleme de drept (H.P., dec. nr. 24/2017), stabilind că, în ipoteza săvârşirii
unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunţarea
soluţiei de condamnare pentru noua infracţiune, cât şi revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt
obligatorii.
b) infractorul nu-şi îndeplineşte integral până la finalul termenului de supraveghere obligaţiile civile stabilite de
instanţă prin hotărârea de condamnare.
Când condamnatul face dovada că nu a avut posibilitatea de a plăti aceste despăgubiri şi cheltuieli
amânarea nu va fi revocată.
c) persoana supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile
impuse potrivit art. 85 C.pen..
Revocarea facultativă se dispune: când infractorul săvârşeşte o infracţiune din culpă în interiorul
termenului de supraveghere.
În acest caz, dacă instanţa alege să revoce amânarea, aceasta va urma regimul de drept comun în
privinţa efectelor (a se vedea secţiunea de mai jos).
Dacă instanţa alege să nu revoce amânarea iniţială, aceasta practic va rămâne să îşi producă efectele
prevăzute de lege. În raport de infracţiunea din culpă comisă în termenul de supraveghere, credem că instanţa are
la îndemână toate modalităţile de individualizare a executării pedepsei prevăzute de lege (mai puţin executare
124
efectivă şi renunţare). Aceasta deoarece hotărârea iniţială prin care s-a amânat aplicarea pedepsei nu creează
vreun inconvenient pe viitor – prevederile din materia amânării aplicării pedepsei, respectiv suspendării sub
supraveghere a executării pedepsei trimit la hotărâri de condamnare. Or, în speţă nu suntem în prezenţa vreunei
astfel de hotărâri la acest moment.
2.4.2. Efectele revocării
Atunci când revocarea e determinată de săvârşirea unei noi infracţiuni pedeapsa cu privire la care s-a
revocat amânarea se contopeşte cu pedeapsa pentru infracţiunea care a atras revocarea potrivit regulilor de la
concursul de infracţiuni.
Dacă revocarea se dispune din alte cauze decât comiterea unei noi infracţiuni, instanţa dispune aplicarea
şi executarea pedepsei. Nu va fi posibilă dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere cu privire
la această pedeapsă dat fiind că textul legal prevede că se va dispune executarea pedepsei.
2.5. Anularea
Potrivit art. 89 C.pen., anularea se dispune dacă sunt îndeplinite condiţiile următoare, în mod cumulativ:
a) inculpatul să fi săvârşit anterior dispunerii amânării o altă infracţiune de care instanţa nu a avut cunoştinţă
în momentul în care a dispus amânarea;
b) această infracţiune să fie descoperită în termenul de supraveghere;
c) pentru infracţiunea nou descoperită să se aplice o pedeapsă cu închisoarea.
În cazul anulării pedeapsa pentru infracţiunea judecată iniţial şi pedeapsa pentru infracţiunea nou
descoperită se vor contopi aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă (poate
fi recidivă atunci când infracţiunea pentru care s-a dispus amânarea este al doilea termen al recidivei) sau
pluralitate intermediară.
Alin. (2) al art. 89 C.pen. prevede că în cazul concursului de infracţiuni, dacă pedeapsa rezultată
îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 83 C.pen., se poate dispune amânarea aplicării pedepsei.
În raport de ultima precizare, arătăm că intenţia legiuitorului a fost una justificată, şi anume, aceea de a
permite amânarea aplicării pedepsei rezultante în cazul concursului de infracţiuni, nefiindu-i imputabil persoanei
faptul că autorităţile judiciare nu au descoperit în timp util existenţa concursului de infracţiuni. Totuşi, în concret,
textul de lege nu va putea funcţiona. Aceasta din mai multe motive.
În primul rând, o condiţie cumulativă pentru a se putea dispune anularea amânării este ca pentru
infracţiunea nou-descoperită să se aplice o pedeapsă cu închisoare. Or, o dată ce pentru una dintre infracţiunile
concurente s-a aplicat în concret deja pedeapsa închisorii, în mod legal nu mai este posibil amânarea aplicării
pedepsei pentru pedeapsa rezultantă. În acest caz, în cel mai fericit scenariu, instanţa va putea eventual dispune
suspendare sub supraveghere a executării pedepsei rezultante. Este evident o omisiune a legiuitorului care nu
trebuia să facă referire la sintagma „aplicarea unei pedepse cu închisoarea”, ci la „stabilirea unei pedepse cu
închisoarea”, ceea ce ar fi permis textului să funcţioneze.
În al doilea rând, presupunând că textul din Codul penal ar fi trimis la sintagma „stabilirea unei pedepse cu
închisoarea”, aşa cum ar fi fost corect, oricum instituţia nu putea funcţiona, datorită unor necorelări cu textele din
materia executării din Codul de procedură penală. Aceasta deoarece art. 582 C.proc.pen. prevede că instanţa
anulând amânarea aplicării pedepsei dispune condamnarea inculpatului. Or, soluţia de condamnare nu mai
permite o soluţia alternativă de amânare a aplicării pedepsei.
§ 3. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
Această modalitate de individualizare se regăsea şi în Codul penal din 1969, fiind de semnalat totuşi
modificări aduse de noua reglementare.
3.1. Condiţiile suspendării sub supraveghere
125
3.1.1. Condiţiile cu privire la infracţiune:
a) pedeapsa aplicată, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani;
b) pedeapsa aplicată să nu fie numai amenda;
c) pedeapsa să nu fi fost iniţial amânată, iar ulterior revocată.

3.1.2. Condiţiile cu privire la infractor:
a) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepţia cazurilor
prevăzute în art. 42 C.pen. sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare.
Faţă de reglementările corespondente în cazul condiţiilor privind antecedentele persoanei în cazul
renunţării la amânarea aplicării pedepsei, respectiv a amânării aplicării pedepsei, observăm că nu este
reglementată ca o condiţie negativă de dispunere a măsurii existenţa unei condamnări pentru o infracţiune din
culpă. Cu alte cuvinte, o eventuală condamnare definitivă anterioară pronunţată pentru comiterea unei infracţiuni
din culpă nu va impieta asupra dispunerii suspendării sub supraveghere.
b) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii;
c) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de
acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de
îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia,
condamnatul nu va mai comite alte infracţiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o
perioadă determinată;
d) infractorul să nu se fi sustras de la urmărire penală ori judecată şi să nu fi încercat zădărnicirea aflării
adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.
3.2. Regimul suspendării sub supraveghere
Conform art. 92 C.pen., în cazul suspendării sub supraveghere termenul de supraveghere este cuprins
între 2 şi 4 ani, fără a putea fi însă mai mic decât durata pedepsei aplicate.
Pe durata termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus suspendarea sub supraveghere
trebuie să respecte măsurile de supraveghere şi să execute obligaţiile ce îi revin, stabilite de instanţă potrivit art.
93 C.pen. Măsurile de supraveghere sunt cele regăsite în cazul amânării aplicării pedepsei. În schimb, sfera
obligaţiilor care se pot impune pe durata termenului de supraveghere în cazul suspendării sub supraveghere a
executării pedepsei este mai restrânsă. Astfel, art. 93 alin. (2) C.pen. impune condamnatului să execute una sau
mai multe dintre următoarele obligaţii:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune
sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;
c) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;
d) să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei.
După cum se observă, şi în acest caz dispunerea măsurilor de supraveghere este obligatorie şi
priveşte totalitatea acestora. Spre deosebire de amânarea aplicării pedepsei, în acest caz este obligatorie
impunerea cel puţin a uneia dintre obligaţiile care se regăseau în conţinutul obligaţiilor facultative de la amânarea
aplicării pedepsei. Astfel, conform art. 93 alin. (3) C.pen., pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul
va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă cuprinsă între 60 şi 120 de zile, în
condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.
Numărul zilnic de ore se stabileşte prin legea de executare a pedepselor.
Se observă aşadar că motivul reglementării distincte a acestei obligaţii în cadrul art. 93 C.pen. este datorită
caracterului obligatoriu al acesteia faţă de restul, în contextul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.
De altfel, aşa cum se anunţa expres în Expunerea de motive a Codului penal, „prestarea unei munci
neremunerate în folosul comunităţii este o caracteristică ce ţine de esenţa acestei instituţii, întrucât prin
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se instituie în sarcina condamnatului, cu acordul acestuia,
obligaţia executării unei asemenea activităţi”.
126
3.3. Revocarea şi anularea suspendării sub supraveghere
Cauzele revocării suspendării sub supraveghere sunt similare cu cele de la revocarea amânării aplicării
pedepsei.
În schimb, tratamentul sancţionator aplicabil atunci când revocarea s-a datorat comiterii unei noi infracţiuni
este diferit, de această dată operând regulile de la recidivă sau pluralitate intermediară.
De asemenea, cauzele de anulare şi efectele acesteia sunt identice cu cele de la amânarea aplicării
pedepsei.
3.4. Efectele suspendării sub supraveghere
O altă modificare importantă faţă de reglementarea conţinută în Codul penal din 1969, este faptul că,
potrivit reglementării actuale, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei nu mai are ca efect
reabilitarea de drept.
Suspendarea are ca efect doar considerarea ca executată a pedepsei, astfel că, după împlinirea
termenului de supraveghere, va începe să curgă termenul de reabilitare, conform dreptului comun.
§ 4. Executarea pedepsei într-un penitenciar
Regimul de executare al pedepselor în regim de detenţie potrivit Codului penal este reglementat de Legea
nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în
cursul procesului penal.
Nu ne oprim aici asupra acestor elemente, ce ţin mai degrabă de dreptul execuţional penal, iar nu de
dreptul penal, partea generală.
Vom face doar câteva precizări referitoare la o modalitatea de individualizare administrativă legată de
executarea într-un penitenciar – liberarea condiţionată.
4.1. Liberarea condiţionată
Liberarea condiţionată este o modalitate de individualizare administrativă a executării pedepsei închisorii
constând în executarea pedepsei în regim de libertate din momentul în care sunt îndeplinite condiţiile legale.
Liberarea condiţionată are un caracter facultativ, ea fiind dispusă de către instanţa competentă a locului
unde se află penitenciarul în care se execută pedeapsa.

4.1.1. Condiţiile liberării condiţionate din executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă (art. 99 C.pen.)
Pentru a se putea dispune liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă trebuie îndeplinite, în mod
cumulativ, următoarele condiţii:
a) cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţiune;
b) cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei;
c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul
când dovedeşte că nu a avut nici o posibilitate să le îndeplinească;
d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate.
Reglementarea din Codul penal diferă faţă de cea din Codul penal din 1969 sub două aspecte. În primul
rând, s-a introdus condiţia îndeplinirii obligaţiilor civile pentru acordarea liberării; în al doilea rând, a fost înlăturată
127
reglementarea specială a liberării în cazul persoanelor care au împlinit vârsta de 60 de ani în cazul bărbaţilor,
respectiv 55 de ani în cazul femeilor.
4.1.2. Condiţiile liberării condiţionate din executarea pedepsei închisorii (art. 100 C.pen.)
Pentru a se putea dispune liberarea condiţionată în cazul pedepsei închisorii trebuie îndeplinite, în mod
cumulativ, următoarele condiţii:
a) cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depăşeşte 10
ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de
10 ani;
La calcularea acestor fracţiuni de pedeapsă nu se ia în considerare doar timpul petrecut efectiv în
detenţie, ci şi perioada considerată ca executată în baza muncii prestate.
Pentru a nu se ajunge la executarea unei părţi foarte mici din pedeapsă, legiuitorul a stabilit nişte fracţiuni
care trebuiesc executate efectiv în penitenciar: fracţiunea este de 1/2 din pedeapsă atunci când aceasta este mai
mică de 10 ani şi de 2/3 din pedeapsă când aceasta depăşeşte 10 ani.
b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis;
c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul
când dovedeşte că nu a avut nici o posibilitate să le îndeplinească;
d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate.
În cazul condamnaţilor care ajung la 60 de ani, aceştia pot fi liberaţi condiţionat după executarea a 1/2 din
pedeapsă atunci când aceasta este mai mică de 10 ani şi a 2/3 din pedeapsă când aceasta depăşeşte 10 ani.
4.1.3. Efectele liberării condiţionate
Există două categorii de efecte: imediate şi definitive.
Efectul imediat constă în punerea în libertate a persoanei ce beneficiază de liberarea condiţionată.
Persoana va fi considerată în continuare ca aflându-se în executarea pedepsei, dar fără privare de libertate. Pe
durata termenului de încercare, se vor executa astfel pedepsele accesorii. Termenul de supraveghere reprezintă
diferenţa între pedeapsa aplicată şi pedeapsa executată efectiv prin privare de libertate. În cazul liberării din
executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă termenul de supraveghere este de 10 ani.
Codul penal actual modifică şi conţinutul obligaţiilor condamnatului pe durata termenului de supraveghere.
Dacă potrivit Codului penal din 1969 liberatul nu avea decât obligaţia de a nu comite o infracţiune,
actualmente se prevede că dacă restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării este de 2 ani sau mai
mare, condamnatul trebuie să respecte măsurile de supraveghere arătate în art. 101 alin. (1) şi i se poate impune
una sau mai multe dintre obligaţiile prevăzute în art. 101 alin. (2) C.pen.
Raportat la măsurile de supraveghere, acestea sunt aceleaşi din conţinutul instituţiei amânării aplicării
pedepsei, respectiv a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei. Din nou, au acelaşi regim: se vor
aplica în mod obligatoriu şi în integralitatea lor.
Raportat la obligaţii, acestea se regăsesc în mare parte în conţinutul instituţiilor mai sus amintite, sub
aceeaşi titulatură de obligaţii, ce se pot impune în mod facultativ de către instanţă. În acest caz, instanţa poate
impune condamnatului să execute una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune
sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;
c) să nu părăsească teritoriul României;
d) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite
de instanţă;
e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanţii la săvârşirea infracţiunii sau
cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de acestea;
f) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
128
g) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
Art. 101 alin. (3) C.pen. prevede că obligaţiile prevăzute în alin. (2) lit. c) – g) pot fi impuse în măsura în
care nu au fost aplicate în conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi. Aceasta
deoarece pe durata liberării condiţionate, pedeapsa fiind considerată a fi în executare, se vor executa, de
asemenea, pedepsele accesorii. Or, în considerarea noului regim al pedepselor accesorii, acestea vor avea
acelaşi conţinut cu cea a pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi. Cu alte cuvinte, textul de lege evită
astfel suprapunerea pe durata termenului liberării condiţionate a interdicţiei exercitării unor drepturi, atât ca
pedeapsă accesorie, cât şi ca obligaţie din conţinutul liberării condiţionate.
În fine, alin. (5) al art. 101 C.pen. stipulează că măsurile de supraveghere şi obligaţiile prevăzute în alin.
(2) lit. a) şi lit. b) se execută din momentul acordării liberării, pe o perioadă egală cu o treime din durata termenului
de supraveghere, dar nu mai mult de 2 ani. Obligaţiile prevăzute în alin. (2) lit. c) – g) se execută pe toată durata
termenului de supraveghere (evident, în măsura în care nu au fost aplicate ca pedeapsă complementară).
Efectul definitiv se produce la expirarea termenului de încercare, adică la împlinirea duratei pedepsei, şi
constă în considerarea pedepsei ca executată.
După expirarea termenului de încercare începe să se execute pedeapsa complementară a interzicerii
unor drepturi.

4.1.4. Revocarea liberării condiţionate
Conform art. 104 C.pen. revocarea liberării este obligatorie atunci când:
a) pe durata supravegherii persoana condamnată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau
nu execută obligaţiile impuse;
b) după acordarea liberării cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune, care a fost descoperită în termenul de
supraveghere şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui
termen.
Revocarea pentru comiterea unei noi infracţiuni intervine dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii
♦ infracţiunea să fie săvârşită ulterior liberării condiţionate;
♦ infracţiunea să fie descoperită în termenul de supraveghere;
♦ pentru infracţiune să se pronunţe o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii. Nu are importanţă
dacă hotărârea de condamnare a rămas definitivă chiar după expirarea termenului de supraveghere.
În caz de revocare datorată comiterii unei noi infracţiuni se va stabili o pedeapsă pentru noua infracţiune,
care se va contopi, după caz, potrivit dispoziţiilor de la recidivă sau pluralitate intermediară cu restul de pedeapsă
(de la prima condamnare, pentru care a fost dispusă liberarea condiţionată).
4.1.5. Anularea liberării condiţionate
Codul penal aduce în materia instituţiei liberării condiţionate un element de noutate, şi anume,
posibilitatea anulării liberării condiţionate. O astfel de reglementare nu exista în cuprinsul Codului penal din 1969,
deşi instituţia era necesară în practica judiciară.
Conform art. 105 C.pen., pentru a se putea dispune anularea liberării condiţionate este necesar a fi
întrunite următoarele condiţii, în mod cumulativ:
♦ să se fi săvârşit anterior dispunerii liberării o altă infracţiune;
♦ infracţiunea să fie descoperită pe parcursul termenului de supraveghere;
♦ pentru infracţiunea nou-descoperită să se aplice pedeapsa închisorii. Nu are relevanţă dacă hotărârea de
condamnare rămâne definitivă după expirarea termenului de supraveghere.
Odată aceste condiţii îndeplinite, se va dispune anularea liberării condiţionate. În continuare, se vor
aplica, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.
Dacă în raport de pedeapsa rezultantă astfel obţinută sunt întrunite condiţiile din art. 99 sau art. 100
C.pen., instanţa poate acorda liberarea condiţionată. Dacă s-a dispus liberarea, termenul de supraveghere se
calculează de la data acordării primei liberări.
129
Dacă, după anulare, se dispune executarea pedepsei rezultante, partea din durata pedepsei
complementare a interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data anulării liberării se va executa după
executarea pedepsei închisorii.
130
– PARTEA III –
RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE
Capitolul 1
PERSOANA JURIDICĂ – SUBIECT ACTIV AL INFRACŢIUNII
A. Scopul şi obiectivele
Capitolul Persoana juridică – subiect activ al infracţiunii are ca scop prezentarea elementelor legate de
subiectul persoana juridică ce reies din analiza art. 135 C.pen.
Cu alte cuvinte, în cadrul acestui modul, studenţii vor fi familiarizaţi cu aspecte generale privind persoana
juridică, cu sfera persoanelor juridice ce răspund penal, cu infracţiunile posibil a fi comise de persoana juridică,
respectiv cu elementul obiectiv şi subiectiv necesar a fi întrunit în cazul persoanei juridice pentru a putea discuta
despre angajarea răspunderii sale personale.
B. Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior
Având în vedere că pedepsele aplicabile persoanei juridice se grefează în parte pe sistemul sancţionator
din cazul persoanei fizice, sugerăm reluarea capitolului privind pedepsele şi individualizarea judiciară a pedepsei
în principal.
C. Schema logică a modulului
Nr.
crt. Secţiunea Noţiuni esenţiale
1. Aspecte introductive Noţiune. Model de răspundere
2. Persoanele juridice
care pot răspunde
penal
Clasificare. Excepţii
3. Infracţiunile ce pot fi
săvârşite de o
persoană juridică
Sistem de răspundere. Regulă
4. Persoanele fizice care
pot angaja penal
persoana juridică
Particularităţi
5. Elementul material al
infracţiunii comise de
persoana juridică
Clasificare. Condiţii. Limite
6. Elementul subiectiv în
cazul persoanei
juridice
Caracter personal. Condiţii.Efecte.
131
D. Conţinutul informaţional detaliat
§ 1. Aspecte introductive
Potrivit art. 135 C.pen.:
(4) Persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspund penal pentru infracţiunile
săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.
(5) Instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate
face obiectul domeniului privat.
(6) Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a
contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte.

Aşa după cum se poate observa, este consacrat un model de răspundere penală directă, în care
persoana juridică răspunde pentru fapta proprie şi nu pentru fapta altei persoane.
Pentru a ajunge la o desluşire cât mai deplină a sensului reglementării, trebuie să analizăm câteva
aspecte esenţiale: sfera persoanelor juridice care răspund din punct de vedere penal; sfera infracţiunilor
susceptibile a fi comise de o persoană juridică; persoanele fizice care pot angaja penal persoana juridică;
elementul material al infracţiunii comise de persoana juridică; elementul subiectiv în cazul persoanei juridice;
cumulul de răspundere între persoanele fizice şi persoana juridică. Alte aspecte legate de persoana juridică vor fi
analizate în semestrul al II-lea, cu ocazia studiului sancţiunilor de drept penal şi a altor instituţii.
§ 2. Persoanele juridice care pot răspunde penal
Aşa cum rezultă din textul art. 135 C.pen., răspunderea penală poate fi angajată doar în sarcina unei
persoane juridice, adică a unei entităţi căreia legea civilă îi recunoaşte această personalitate. Pe cale de
consecinţă, o entitate căreia nu îi este recunoscută personalitatea juridică – spre exemplu, o societate civilă sau o
asociere în participaţie – nu poate fi subiect activ al unei infracţiuni. Tot astfel, o persoană juridică în curs de
formare, deşi dispune de o anumită capacitate, limitată la ceea ce este necesar pentru constituire, nu poate intra
sub incidenţa legii penale atâta timp cât nu şi-a dobândit personalitatea juridică.
Legiuitorul nu a dorit însă să includă în sfera subiecţilor răspunderii penale toate entităţile dotate cu
personalitate juridică, instituind în art. 135 alin. (1) şi (2) C.pen. o serie de exceptări.
(1) Statul. Statul beneficiază de o imunitate de jurisdicţie penală generală şi absolută, neputând fi angajată
răspunderea acestuia nici în cazul faptelor comise în exercitarea autorităţii de stat, dar nici în cazul acelor fapte
care s-ar săvârşi în exercitarea unor activităţi ce ţin de domeniul privat al statului.
(2) Autorităţile publice. Potrivit art. 240 din Legea nr. 187/2012, prin autorităţi publice urmează a se înţelege
autorităţile expres menţionate în Titlul III, precum şi în art. 140 şi art. 142 din Constituţie: Parlamentul, Guvernul,
Curtea Constituţională, instanţele judecătoreşti, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Conturi, Consiliul
Suprem de Apărare a Ţării etc. La fel ca în cazul Statului, imunitatea autorităţilor publice este una generală.
(3) Instituţiile publice.
Regula este că instituţiile publice răspund penal, prin excepţie ele ajungând să beneficieze de imunitate,
în măsura în care infracţiunea a fost comisă în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului
privat. Spre exemplu, se comite o infracţiune de corupţie în exercitarea activităţii de avizare de către angajaţi ai
Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici” a funcţionării agenţilor economici care desfăşoară activităţi de
îmbălsămare.
132
§ 3. Infracţiunile ce pot fi săvârşite de o persoană juridică
Reglementarea demonstrează opţiunea pentru sistemul răspunderii generale.
Acest sistem presupune că o persoană juridică poate, în principiu, să comită orice infracţiune, indiferent
de natura acesteia, urmând a se stabili, în fiecare caz în parte, dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru a angaja
răspunderea entităţii colective. Desigur, există anumite infracţiuni care, în considerarea naturii lor, se dovedesc
incompatibile cu săvârşirea, în calitate de autor, de către o persoană juridică (evadare, dezertare, bigamie,
infracţiuni comise de funcţionari etc.). Nimic nu împiedică, însă, participarea unei persoane juridice, în calitate de
instigator sau complice, la comiterea unei asemenea fapte.
Aşadar, persoanele juridice pot răspunde pentru orice infracţiune reglementată de Codul penal sau de
legislaţia specială, indiferent de forma de vinovăţie ce caracterizează această faptă. Calitatea în care a acţionat
persoana juridică urmează a se stabili pe baza împrejurărilor concrete, având în vedere şi natura infracţiunii.
§ 4. Persoanele fizice care pot angaja penal persoana juridică
Art. 135 C.pen., nu conţine nicio precizare în acest sens. Evitând să individualizeze persoanele fizice sau
organele prin intermediul cărora răspunderea penală a persoanei juridice ar putea fi angajată, legiuitorul a evitat
limitarea sferei acestor persoane şi, implicit, oferirea de posibilităţi de a eluda răspunderea penală prin
încredinţarea formală de către persoana juridică a unor atribuţii de decizie altor persoane decât cele expres
prevăzute de lege. Ca atare, pot fi imputate persoanei juridice actele comise de organe, reprezentanţi, mandatari,
prepuşi sau chiar persoane care, formal, nu lucrează pentru persoana juridică, dar care, în fapt, acţionează sub
autoritatea acesteia ori de a căror acţiune persoana juridică a beneficiat.
Nu trebuie înţeles, însă, de aici că o societate răspunde pentru orice infracţiune comisă de o persoană
care are legătură cu ea, cum ar fi de pildă infracţiunile săvârşite de salariaţi, care doar au profitat de cadrul juridic
sau material oferit de societate pentru a comite infracţiuni în interes personal. Cu atât mai mult, nu se poate pune
problema răspunderii penale a persoanei juridice în cazul în care prepusul său comite o infracţiune îndreptată
chiar împotriva acesteia, în acest caz societatea fiind persoana vătămată prin infracţiune.
Aşa cum vom vedea în cele ce urmează, acest model de reglementare nu condiţionează angajarea
răspunderii penale a persoanei juridice de identificarea persoanei fizice implicate în comiterea aceleiaşi infracţiuni.
§ 5. Elementul material al infracţiunii comise de persoana juridică
Este consacrat un model de răspundere penală directă, în care persoana juridică răspunde pentru o faptă
proprie. Aceasta înseamnă că toate elementele infracţiunii, atât elementul material, cât şi elementul subiectiv
trebuie să fie constatate cu privire la persoana juridică, separat de eventuala lor constatare în cazul unei persoane
fizice.
În ceea ce priveşte elementul material, legiuitorul a consacrat trei criterii pe baza cărora o infracţiune
poate fi atribuită unei persoane juridice. Potrivit art. 135 C.pen., persoanele juridice răspund penal pentru
infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. În
aparenţă, textul poate sugera că ar fi vorba de trei ipoteze distincte în care o infracţiune este imputată unei
persoane juridice: săvârşirea în realizarea obiectului de activitate; săvârşirea în interesul persoanei juridice;
săvârşirea în numele persoanei juridice.
♦ Săvârşirea în realizarea obiectului de activitate. Suntem de părere că textul va trebui interpretat în sensul
că infracţiunea trebuie să se afle în strânsă legătură cu realizarea obiectului de activitate. Cu alte cuvinte, este
vorba despre fapte care se leagă de politica generală a persoanei juridice ori de activităţile principale menite să
ducă la realizarea obiectului social, şi nu de fapte care au fost doar ocazionate de activităţi legate indirect de acest
133
obiect. Astfel, se vor include aici: infracţiunile privind concurenţa, infracţiuni privind regimul unor activităţi
economice, infracţiuni privind protecţia mediului, infracţiunile privind protecţia muncii etc.
♦ Săvârşirea în interesul persoanei juridice. În categoria infracţiunilor comise în interesul persoanei juridice
se vor regăsi infracţiuni ce exced cadrului activităţilor legate de realizarea obiectului de activitate, dar care sunt
susceptibile să aducă un beneficiu persoanei juridice. Beneficiul trebuie înţeles aici atât ca obţinerea unui profit,
cât şi ca evitare a unei pierderi. Nu trebuie să se tragă, pornind de aici, concluzia că această categorie ar cuprinde
doar infracţiuni contra patrimoniului. Dimpotrivă, vom regăsi printre faptele săvârşite în interesul persoanei juridice
o sferă foarte largă de infracţiuni, de la cele de corupţie – spre exemplu, o dare de mită pentru a obţine un contract
avantajos – până la infracţiuni contra vieţii – de pildă, uciderea unei persoane care, prin poziţia sa, este importantă
pentru o întreprindere concurentă, ori care era pe punctul de a lua anumite măsuri defavorabile persoanei juridice
(spre exemplu, urma să depună un raport de constatare care ar fi dus la aplicarea unei sancţiuni contravenţionale
importante). Tot astfel, în cazul unei persoane juridice care exploatează un local de noapte şi care impune sau
permite angajatelor practicarea prostituţiei, se va reţine infracţiunea de proxenetism comisă în interesul societăţii,
căci aceasta obţine un profit din respectiva activitate.
♦ Săvârşirea în numele persoanei juridice. În fine, infracţiunile comise în numele persoanei juridice sunt
infracţiuni care nu se leagă nemijlocit de obiectul de activitate al persoanei juridice şi nici nu sunt de natură a
aduce un beneficiu acesteia, dar se comit în procesul organizării activităţii şi funcţionării persoanei juridice. Spre
exemplu, o infracţiune de abuz în serviciu constând în refuzul angajării, datorită etniei acesteia, a unei persoane
care a câştigat concursul, nu va aduce niciun profit persoanei juridice, dar este comisă de funcţionarul în cauză în
numele ei.
Se observă cu uşurinţă faptul că, în realitate, cele trei categorii de infracţiuni se întrepătrund. Spre
exemplu, fapta de a nu lua măsurile necesare pentru asigurarea efectuării reviziilor tehnice ale autovehiculelor din
dotarea unei societăţi de transport poate fi considerată atât ca legată de realizarea obiectului de activitate, cât şi
ca fiind comisă în interesul persoanei juridice, aceasta evitând unele cheltuieli legate de întreţinerea mijloacelor de
transport. În practică, este uneori dificil de delimitat în mod precis sfera infracţiunilor legate nemijlocit de activitatea
persoanei juridice, astfel că menţionarea expresă a celor trei categorii de infracţiuni este justificată de preocuparea
legiuitorului de a nu-i oferi acesteia posibilitatea eludării răspunderii penale în cazul infracţiunilor legate într-o
manieră sau alta de activitatea sa. Aşa fiind, pentru a imputa, din punct de vedere obiectiv, actul material
persoanei juridice, este suficient să se constate că infracţiunea comisă se încadrează în cel puţin una din cele trei
categorii.
§ 6. Elementul subiectiv în cazul persoanei juridice
Art. 135 C.pen. impune constatarea unui element subiectiv propriu persoanei juridice, separat de
elementul subiectiv ce caracterizează fapta unei anumite persoane fizice.
Aşa fiind, principala dificultate priveşte modalitatea concretă de determinare a elementului subiectiv în
cazul persoanei juridice. Pentru aceasta se va avea în vedere, în primul rând, poziţia subiectivă a organelor de
conducere a entităţii colective. Astfel, infracţiunea poate avea la bază fie o decizie adoptată intenţionat de
persoana juridică, fie o neglijenţă a acesteia, neglijenţă ce poate consta, spre exemplu, într-o organizare internă
deficitară, în măsuri de securitate insuficiente sau în restricţii bugetare nerezonabile ce au creat condiţiile comiterii
infracţiunii.
Cum, însă, răspunderea penală a persoanei juridice nu se limitează la infracţiunile comise de organele
acesteia, în cazul faptelor unor prepuşi sau mandatari, este necesar ca persoana juridică să fi avut cunoştinţă de
intenţia de a comite aceste infracţiuni şi să fi consimţit ori să fi îndemnat la săvârşirea lor. În cazul infracţiunilor din
culpă, trebuie să se constate că persoana juridică a avut cunoştinţă de riscul comiterii lor şi a neglijat să adopte
măsurile necesare pentru a le preveni.
În condiţiile în care vinovăţia persoanei juridice se analizează separat de vinovăţia persoanei fizice care a
comis actul material, trebuie să admitem că vinovăţia celor două persoane poate îmbrăca aceeaşi formă sau
134
forme diferite. Astfel, ar fi posibil ca în sarcina ambelor persoane să se reţină intenţia, aşa cum se întâmplă atunci
când persoana juridică ia decizia de a comite o anumită faptă – spre exemplu, o evaziune fiscală –, iar o persoană
fizică din cadrul societăţii, în cunoştinţă de cauză, pune în executare decizia. Tot astfel, s-ar putea întâmpla ca în
cazul ambelor persoane să se reţină o culpă. De pildă, la producerea unui accident de muncă soldat cu moartea
unei persoane a contribuit atât greşeala muncitorului care manevra un anumit utilaj, cât şi cea a persoanei juridice
care nu a efectuat instructajul privind regulile de manevrare şi nici nu a verificat modul în care utilajul este folosit
de către muncitori. Nu trebuie însă excluse nici ipotezele în care forma de vinovăţie diferă între persoana fizică şi
persoana juridică. Spre exemplu, angajaţii unei societăţi deversau în mod constant anumite substanţe poluante în
apa unui râu, dar societatea, deşi a dat instrucţiuni corecte privind locul în care aceste substanţe trebuiau
depozitate, nu a verificat niciodată ce se întâmpla în realitate cu ele. În acest caz, angajaţii vor răspunde pentru o
infracţiune intenţionată, în vreme ce societatea va răspunde pentru o infracţiune din culpă, în măsura în care fapta
este incriminată şi în această modalitate. În fine, este posibilă reţinerea unei intenţii în cazul persoanei juridice şi a
unei culpe în cazul persoanei fizice, aşa cum se întâmplă, de pildă, atunci când persoana juridică ia hotărârea de
a comite infracţiunea, iar angajatul o pune în executare în condiţiile unei erori de fapt culpabile.
Aşadar, forma de vinovăţie reţinută în cazul persoanei juridice nu coincide în mod necesar cu vinovăţia ce
caracterizează acţiunea sau inacţiunea autorului material. Pentru a stabili forma de vinovăţie a persoanei juridice
trebuie să ne raportăm la poziţia subiectivă a organelor de conducere ale acesteia, materializată fie în adoptarea
unor decizii formale, fie într-o anumită practică sau politică a societăţii în domeniul vizat.
135
Capitolul 2
PERSOANA JURIDICĂ. PEDEPSE. PRESCRIPŢIE. REABILITARE
A. Scopul şi obiectivele
Capitolul Persoana juridică. Pedepse. Prescripţie. Reabilitare are ca scop prezentarea tuturor elementelor
legate de subiectul persoana juridică, elemente ce nu au făcut obiectul materiei din sem. I.
Cu alte cuvinte, în cadrul acestui modul, studenţii vor fi familiarizaţi cu sistemul sancţionator aplicabil
persoanei juridice, mai exact cu pedepsele. De asemenea, vor fi supuse atenţiei modul de executare a
pedepselor, prescripţia, precum şi intervenţia reabilitării
B. Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior
Având în vedere că pedepsele aplicabile persoanei juridice se grefează în parte pe sistemul sancţionator
din cazul persoanei fizice, sugerăm reluarea capitolului privind pedepsele şi individualizarea judiciară a pedepsei
în principal.
C. Schema logică a modulului
Nr.
crt. Secţiunea Noţiuni esenţiale
1. Pedeapsa principală Noţiune. Limite generale. Limite speciale.
2. Pedepse
complementare
Definiţie. Clasificare. Condiţii. Limite.
3. Cauze de atenuare şi
cauze de agravare
Incidenţa. Efecte. Efecte conjugate în caz de coexistenţă
4. Executarea
pedepselor
Particularităţi
5. Prescripţia Definiţie. Clasificare. Condiţii. Limite. Efecte.
6. Reabilitare Definiţie. Condiţii. Limite. Efecte.
D. Conţinutul informaţional detaliat
§ 1. Aspecte generale
În materia răspunderii penale a persoanei juridice, Codul penal actual păstrează în linii generale
reglementarea instituită de Codul penal din 1969, aşa cum a fost ea instituită prin Legea nr. 278/2006.
În materia sancţiunilor aplicabile, sunt aduse câteva elemente de noutate faţă de vechea reglementare.

§ 2. Pedeapsa principală
136
La fel ca în cazul Codului penal din 1969, pedeapsa principală rămâne amenda.
Spre deosebire de vechea reglementare, actualmente se introduce şi în cazul persoanei juridice sistemul
zilelor-amendă.
Pentru a stabili limitele generale ale pedepsei amenzii, potrivit art. 137 C.pen., cuantumul amenzii se
stabileşte prin sistemul zilelor-amendă. Suma corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 100 şi 5.000 lei,
se înmulţeşte cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de zile şi 600 de zile.
Limitele speciale ale pedepsei amenzii aplicabile persoanei juridice sunt determinate, ca în cazul
persoanei fizice, în funcţie de pedeapsa închisorii cu care amenda este prevăzută alternativ.
Astfel, art. 137 alin. (4) C.pen. prevede că limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între:
a) 60 şi 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită numai pedeapsa amenzii;
b) 120 şi 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 5 ani, unică sau alternativ cu
pedeapsa amenzii;
c) 180 şi 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani;
d) 240 şi 420 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 20 de ani;
e) 360 şi 510 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani sau detenţiunea
pe viaţă.
De asemenea, consecinţă a introducerii ca element de noutate a pedepsei amenzii care însoţeşte
pedeapsa închisorii în cazul persoanei fizice, o dispoziţie corespondentă există şi în ipoteza persoanei juridice. În
consecinţa imposibilităţii obiective de a aplica pedeapsa închisorii în cazul acestui subiect de drept, art. 137 alin.
(5) C.pen. prevede modul de soluţionare. Astfel, se arată că atunci când prin infracţiunea săvârşită persoana
juridică a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute de lege pentru
infracţiunea comisă se pot majora cu o treime, fără a se depăşi maximul general al amenzii. La stabilirea amenzii
se va ţine seama de valoarea folosului patrimonial obţinut sau urmărit.
§ 3. Pedepsele complementare
Potrivit art. 136 alin. (3) C.pen., pedepsele complementare sunt:
a) dizolvarea persoanei juridice;
b) suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la 3 ani;
e) plasarea sub supraveghere judiciară;
f) afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare.
Se observă că noua reglementare păstrează în linii generale categoriile de pedepse complementare
consacrate de Codul penal din 1969, operând doar modificări sub duratei unora dintre pedepse şi adăugând o
pedeapsă nouă – plasarea sub supraveghere judiciară.
Potrivit art. 138 C.pen., aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare se dispune atunci când
instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, precum şi faţă de împrejurările în care a fost
săvârşită, aceste pedepse sunt necesare. Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare este
obligatorie când legea prevede această pedeapsă, iar pedepsele complementare prevăzute în art. 136 alin. (3) lit.
b) – f) se pot aplica în mod cumulativ.
3.1. Dizolvarea juridică
Se aplică atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni sau când
obiectul său de activitate a fost deturnat în acest scop, dacă în acest ultim caz pedeapsa prevăzută de lege este
închisoarea mai mare de 3 ani.
137
De asemenea, în caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a uneia dintre pedepsele complementare
prevăzute în art. art. 136 alin. (3) lit. b)-e), instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice.
3.2. Suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice
Constă în interzicerea desfăşurării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice, în realizarea
căreia a fost săvârşită infracţiunea. În caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a pedepsei complementare prevăzute
în art. 136 alin. (3) lit. f) C.pen., instanţa dispune suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei
juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni. Dacă până la
împlinirea acestui termen pedeapsa complementară nu a fost pusă în executare, instanţa dispune dizolvarea
persoanei juridice (art. 140 C.pen.).
Art. 141 prevede că dizolvarea şi suspendarea activităţii nu pot fi aplicate instituţiilor publice, partidelor
politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor naţionale, constituite potrivit
legii. Aceste dispoziţii se aplică şi persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.
Faţă de reglementarea anterioară sunt de semnalat două modificări: în primul rând, se adaugă instituţiile
publice în această categorie, datorită extinderii incidenţei răspunderii penale în cazul acestor instituţii prin limitarea
imunităţii; în al doilea rând se circumscrie mai exact sfera minorităţilor ale căror organizaţii nu pot face obiectul
acestor sancţiuni, precizându-se că este vorba doar de minorităţi naţionale.
3.3. Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice
Această pedeapsă complementară constă în închiderea unuia sau a mai multora dintre punctele de lucru
aparţinând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost
săvârşită infracţiunea. Dispoziţiile acestea nu se aplică persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în
domeniul presei.
3.4. Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice
constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de
achiziţii publice prevăzute de lege. Interdicţia nu afectează derularea contractelor deja adjudecate înainte de
condamnare.
3.5. Plasarea sub supraveghere judiciară
Constă în desemnarea de către instanţă a unui administrator judiciar sau a unui mandatar judiciar care va
supraveghea, pe o perioadă de la unu la 3 ani, desfăşurarea activităţii ce a ocazionat săvârşirea infracţiunii.
Administratorul sau mandatarul judiciar nu se substituie organelor de conducere statutare ale persoanei juridice, el
având însă obligaţia de a sesiza instanţa atunci când constată că persoana juridică nu a luat măsurile necesare în
vederea prevenirii comiterii de noi infracţiuni. În cazul în care instanţa constată că sesizarea este întemeiată,
dispune înlocuirea acestei pedepse cu suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţi.
Nici plasarea sub supraveghere judiciară nu se aplică în cazul persoanelor juridice menţionate în art. 141.
Aşa cum am precizat anterior, în raport de această instituţie suntem în prezenţa unei pedepse
complementare nou-introduse de Codul penal, neavând corespondent în reglementările anterioare.
3.6. Afişarea sau publicarea hotărârii definitive de condamnare
se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate. Prin afişarea sau difuzarea hotărârii de
condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea altor persoane.
138
§ 4. Atenuarea şi agravarea răspunderii penale

Conform art. 147 alin. (1) C.pen., în caz de concurs de infracţiuni, de pluralitate intermediară sau de
cauze de atenuare ori agravare a răspunderii penale, persoanei juridice i se aplică regimul amenzii prevăzut de
lege pentru persoana fizică.
După cum se observă, există o reglementare distinctă doar în cazul recidivei, dar aceasta a fost tratată în
secţiunea dedicată analizei tratamentului sancţionator de la recidivă.
Alin. (2) al art. 147 prevede că în caz de pluralitate de infracţiuni, pedepsele complementare de natură
diferită, cu excepţia dizolvării, sau cele de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit, se cumulează, iar dintre
pedepsele complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut se aplică cea mai grea.
În fine, în caz de pluralitate de infracţiuni, măsurile de siguranţă luate conform art. 112 se cumulează.
§ 5. Executarea pedepselor în cazul persoanei juridice
În cazul pedepsei principale, Codul penal, la fel ca şi reglementarea anterioară, nu prevede posibilitatea
suspendării executării pedepsei.
Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
Modul de executare efectivă a sancţiunilor, inclusiv în cazul persoanei juridice, este reglementat în
cuprinsul Legii nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
§ 6. Prescripţia
6.1. Prescripţia răspunderii penale
Potrivit art. 148 C.pen., răspunderea penală a persoanei juridice se prescrie în condiţiile prevăzute de
lege pentru persoana fizică.
Se renunţă, aşadar, la prevederea unor termene de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana
juridică diferite de cele prevăzute pentru persoana fizică, soluţie firească dacă avem în vedere că în principiu
răspunderea penală a celor două categorii de subiecţi se angajează concomitent.
6.2. Prescripţia executării pedepsei
Termenul de prescripţie a executării pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice este de 5 ani.
Art. 149 alin. (2) C.pen. consacră şi posibilitatea stingerii prin prescripţie a executării pedepselor
complementare aplicate persoanelor juridice, într-un termen de 3 ani, care curge de la data la care pedeapsa
amenzii a fost executată sau considerată ca executată.
§ 7. Reabilitarea persoanei juridice

În cazul persoanei juridice, potrivit art. 150 C. pen., reabilitarea are loc de drept dacă în decurs de 3 ani,
de la data la care pedeapsa amenzii sau, după caz, pedeapsa complementară, a fost executată sau considerată
ca executată, persoana juridică nu a mai săvârşit nicio altă infracţiune.
După cum se observă, reglementarea reia textul din Codul penal 1969, nefiind niciun element de noutate
în acest domeniu.
Reabilitarea incidentă este doar cea de drept – soluţie ce decurge din faptul că doar pedeapsa amenzii
este incidentă în acest caz. Termenul de 3 ani curge fie de la data executării pedepsei amenzii, fie de la data
executării pedepselor complementare – momentul la care ne vom raporta în cazul în care instanţa a dispus
139
aplicarea şi a pedepsei amenzii şi a unor pedepse complementare va fi cel în care ambele tipuri de pedepse
(principale şi complementare) au fost executate sau considerate ca executate.
E. Sumar
1. Aspecte generale.
2. Pedepse. Pedeapsa amenzii. Pedepse complementare.
3. Executarea pedepselor.
4. Cauze de atenuare. Cauze de agravare.
5. Prescripţia.
6. Reabilitarea.
F. Chestionar
1. În funcţie de ce criterii se determină limitele speciale pedepsei amenzii în cazul persoanei juridice?
2. Care sunt pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice?
3. Care sunt persoanele juridice care nu pot fi dizolvate sau a căror activitate nu poate fi suspendată?